Laicismul (secularizarea): O chestiune de interes comun şi preocupare pentru musulmani şi creştini
Evenimentele recente din Franţa scot în evidenţă încă o dată tensiunea care poate exista între concepţiile laice ale societăţii şi dorinţa de exprimare publică a credinţelor religioase, în acest caz exprimate simbolic prin purtarea unei burqa. Preşedintele Franţei Nicholas Sarkozy a decis să stabilească o limită, argumentând că burqa este un simbol al opresiunii femeilor şi nu ar trebui tolerata într-o societate laică. Oricare ar fi opinia cuiva în legătură cu semnificaţia burqăi, s-ar părea că libertatea religiei prin intermediul unei asemenea concepţii laice a societăţii se extinde doar în domeniul privat, dar nu corespunde cu expresia publică. Poate vă întrebaţi cum s-ar simţi catolicii dacă obiceiurile tradiţionale ale călugăriţelor ar fi declarate de către stat că fiind simboluri ale opresiunii medievale a femeilor sau procesiunile Corpus Christi ar fi judecate ca superstiţii religioase. Pentru o persoană credincioasă, exprimarea religioasă nu poate fi obţinută în cadrul unei lumi private, ci în mod natural şi pe buna dreptate îşi găseşte expresia pe scena publică.
În esenţă este vorba de ce înseamnă pentru o societate sau stat să fii laic. Ar ajuta dacă ne-am aminti cuvintele de deschidere din lucrarea lui John Milbank,Teologia şi Teoria Socială, ―Cândva, nu exista noţiunea de laic.1 În mod sigur în Vest trecerea de la creștinism la statele moderne laice a fost lungă şi dureroasă, poate mai mult în ţările predominant catolice decât în ţările similar protestante. Şi a dat naştere la două interpretări diferite ale procesului istoric. Prima interpretare vede naşterea societăţii laice ca un semn clar de declin, o decădere din credinţa şi practicile religioase, şi o prăbuşire într-un relativism moral şi social şi decădere culturală. Acest tip de interpretare este comună printre feţele bisericeşti care caută să promoveze o întoarcere la trecut, când credinţa în religie mergea mână în mână cu norme puternic morale şi culturale. Tind să se concentreze pe scăderea prezenţei lui Dumnezeu în sfera publică şi deplângerea diminuării practicilor religioase. A doua interpretare, opusă primeia, poate fi găsită printre susţinătorii laicului care o privesc ca pe o etalare a progresului, o scuturare de constrângerile din trecut, în principal constrângeri religioase care sunt văzute ca superstiţii, ignoranţă şi fanatism. Moartea tradiţiei este înlocuită de marşul progresului mânat de ştiinţă şi tehnologie. Aceste interpretări se concentrează pe diminuarea practicilor religioase ca şi o consecinţă normală a ştiinţei şi modernizării. Această lectură iluminatoare a fost înviorată cu pasiune angelică de către Richard Dawkins şi alţii.2
Este clar nevoie de mai multă nuanţare. Naşterea societăţii laice nu este doar declin şi nici progres, ci un amestec ale acestora cu importante distincţii care trebuie făcute. În lucrarea sa recentă , O eră laică, filozofia catolică, Charles Taylor a făcut diferenţe importante în discuţiile referitoare la laicism care ajută la ridicarea discuţiei peste cele două interpretări de mai sus. El îşi începe povestea cu o poveste nuanţată cu grijă despre laicism, distingând trei interpretări date termenului:
1. retragerea lui Dumnezeu din spaţii publice, de exemplu prin separarea Bisericii de stat;
2. o scădere în practicile religioase;
3. o mişcare din partea unei societăţi unde credinţa în Dumnezeu este neprovocată şi într-adevăr, neproblematică, la una care se înţelege ca fiind o opţiune între multe altele, şi de cele mai multe ori nu cea mai uşor de adoptat.3
Aşa cum spune şi Taylor, o societate poate fi laică în sensul primului punct, dar totuşi să aibă un coeficient ridicat de practică religioasă, ca de exemplu în S.U.A., astfel să nu afişeze laicismul în sensul celui de-al doilea punct. Totuşi, Taylor îşi concentrează atenţia pe al treilea sens: schimbarea pe care doresc să o definesc şi să o urmăresc este una care ne ia dintr-o societate în care era practic imposibil să nu crezi în Dumnezeu, spre una în care credinţa, chiar şi pentru cel mai credincios, este o posibilitate printre altele. Credinţa în Dumnezeu nu mai este axiomatică. Există alternative.4
Merită luate fiecare în considerare pe rând:
Prima priveşte relaţia dintre domeniul religios, cel politic şi aşa zisa separare a Bisericii de stat. Este o problemă complexă şi profundă din punct de vedere istoric, cu siguranţă baza experienţei vestice, cuprinzând colapsul creştinătăţii, reformei, războaiele religioase de sute de ani şi aşa mai departe. În vreme ce unii creştini deplâng lipsa influenţei politice a bisericii în cazul unei asemenea separări, nu ajută la nimic faptul că merită protejarea religiei de intervenţia şi manipularea politică nedorită. Ambele părţi ale diviziunii au o tendinţa să se folosească una de cealaltă pentru a-şi atinge scopurile. Într-adevăr întreaga istorie a creştinătăţii poate fi văzută ca un scanderberg între biserică şi stat pentru a vedea cine pe cine controlează. Ambele părţi trebuie să-şi respecte limitele, un proces care necesită negociere şi discuţii constante. Grija suprema a statului ar trebui să fie binele cetăţenilor săi. Noţiunea de separare a bisericii de stat poate ajuta la promovarea binelui comun prin permiterea toleranţei religioase şi libertatea exprimării religioase.5 Totuşi se poate ajunge la ideologie dacă vocile religioase sunt excluse din contribuirea la dezbateri asupra binelui comun din cauza credinţelor religioase. Aceasta nu este separare, ci excludere.
Haideţi să ne gândim la situaţia actuală a Franţei. Grija statului este binele comun al cetăţenilor săi. Se confruntă cu două principii concurente. Unul este dreptul cetăţenilor săi la nediscriminare şi opresiune, în acest caz tratamentul femeilor a căror obicei de a purta burqa este văzut ca opresiv şi discriminant. Al doilea drept este libertatea la exprimare religioasă, în cazul căreia, burqa poate fi văzută că o exprimare a apartenenţei religioase. Aceasta este clar o situaţie care necesită negociere şi discuţii pentru a se lua o decizie, nu doar odată pentru totdeauna, dar şi în cazul evenimentelor din situaţia prezentată, unde se trasează limita. Ce este important în acest proces este cine va putea să participe la această negociere şi dezbatere. În principal, se vor asculta vocile femeilor musulmane sau vor fi excluse? A le exclude constituie o violare a principiilor de stat în sine pe care acesta caută să le susţină.
Complexitatea acestor chestiuni este bine surprinsă în a doua jumătate din enciclică, Deus caritas est de Benedict XVI.6 El susţine că: distincţia dintre biserică şi stat, sau, după cum spune Consiliul al doilea al Vaticanului, autonomia sferei temporale. Statul nu poate impune religia, dar trebuie să garanteze libertatea la religie şi armonia dintre diferiţii adepţi religioşi. Din partea ei, biserica, ca expresie socială a credinţei creştine, are o independenţă normală şi este structurată în baza credinţei ei ca şi o comunitate pe care statul trebuie să o recunoască. Cele două sfere sunt distincte, dar totuşi întotdeauna în corelaţie. (DCE, n.28)
Lucrul bun din asta – distinct, dar corelat, nu este trivial şi este clar că Benedict respinge orice întoarcere la creştinătatea unde biserica şi-ar putea impune voia în domeniul politic. Implică medieri multiple, prin conversie personală şi transformare înainte ca prezenta să se fi simţit la nivel politic.7
Al doilea înţeles al termenului dat de Taylor, laicismul, este scăderea practicilor religioase. Aceasta este cu siguranţă o trăsătură a experienţei catolice şi creştine de vest, în special în Europa. Totuşi, aşa cum observa Taylor, nu este o consecinţă automată a separării Bisericii de stat. S.U.A. are o istorie lungă în asemenea separare, dar continuă să aibă nivele mai ridicate de practică religioasă decât în Europa. S-ar putea face acelaşi comentariu despre Turcia care are o constituţie strident laică, dar continuă să aibă nivele ridicate de practică religioasă, şi în prezent are un guvern asociat religios. Taylor sugerează că există o tendinţă printre liderii religioşi să insinueze că scăderea practicilor religioase este o consecinţă a separării bisericii de stat. Cu toate acestea, dacă dovezile empirice sugerează altceva, atunci cauza scăderii practicilor religioase ar trebui căutată altundeva. De fapt, Taylor sugerează că este o problemă complexă, care implică vaste dimensiuni sociale şi culturale.
Se prea poate să existe motive religioase solide în legătură cu de ce cineva nu şi-ar dori o legătură prea strânsă între biserică şi stat în aceasta privinţă. Sprijinul social poate aluneca foarte uşor în constrângere socială. Atunci religia nu mai este un răspuns liber al unui credincios, ci cel mult o simplă convenţie socială şi supunere socială în cel mai rău caz. Poate duce foarte repede la intoleranţă religioasă şi conflict religios în care diferite tradiţii religioase caută să depăşească puterea politică în interesul propriei cauze religioase. Aceasta a fost lunga experienţă a Europei vestice în era post-reformistă – poate putem găsi unele similitudini în tensiunile dintre tradiţiile sunni şi shia din Orientul Mijlociu. Acest comportament a suplimentat agenda celor care căutau să separe Biserica şi statul şi a mânjit percepţia publică a religiei văzând-o că pe o cauză de nelinişte publică şi o încălcare a binelui comun. Dacă preţul pentru această scădere în practica religioasă din pricina acestor practici nu este sancţionată la nivel social, poate se va dovedi un preţ care merită plătit.
Dacă relaţia dintre prima explicaţie a laicismului şi a doua este complexă, poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia spre a treia explicaţie a termenului pe care Taylor o explorează, şi anume o mişcare din partea unei societăţi unde credinţa în Dumnezeu nu este pusă la îndoială şi într-adevăr, neproblematică, la una în care este de la sine înţeles să fie una dintre mai multe opţiuni şi în mod frecvent să nu fie cea mai uşor de adoptat.8 Munca asiduă a lui Taylor se axează pe o analiză a forţelor sociale şi culturale din spatele acestei schimbări, anume mutarea la subiectul filozofic şi interiorizarea ulterioară a surselor de autoritate, o temă explorată în lucrările sale de început, sursele sinelui.9 În mod sigur rezultatul actual al acestei schimbări este un climat intelectual unde credinţa în existenţa unui Dumnezeu este văzută că iraţională şi/sau nesinceră din punct de vedere intelectual şi ruinată din punct de vedere moral. Acest lucru este evident în lucrări ca ale lui Richard Dawkins, Iluzia despre Dumnezeu10 şi Christopher Hitchens, Dumnezeu nu este măreţ.11
Aceasta este cu siguranţă o zonă în care atât creştinii cât şi musulmanii au o cauză comună. Ambele religii au tradiţii filosofice profunde şi resurse pe care să le exploreze în această dezbatere, care trebuie dirijate atât la nivel decisiv cultural cât şi public cultural. Credinţa în Dumnezeu nu este nerezonabilă şi de fapt există argumente elocvente, dacă nu chiar convingătoare, care pot fi aduse pentru aceasta. Poate am putea avea parte de o nouă colaborare în zona teologiei frecvente, aşa cum teologii creştini au conchis din lucrările adnotărilor musulmani despre Aristotel în Evul Mediu. Totuşi, o astfel de invocare a motivului poate avea succes doar în măsura în care adresăm la nivel intern cele mai ostentativ iraţionale elemente în cadrul comunităţilor religioase proprii, în special forme de fundamentalism care reduc experienţa religioasă la lecturi literare ale textelor religioase. Aici prejudecata religioasă este o reală atracţie.
În unul din eseuri finale ale teologului catolic şi filozof Bernard Lonergan se face referire la:
1. o sacralizare a renunţării şi o sacralizare care va fi încurajată;
3. un laicism va fi binevenit şi un laicism i se va opune.12
Aşa cum indică lucrarea lui Taylor, există diferite aspecte ale laicismului unele pe care le putem încuraja în sprijinul binelui comun şi altora la care trebuie să ne împotrivim. Şi în unele cazuri acest lucru va implica dezbateri, discuţii şi compromis inevitabil. Acestea sunt chestiuni de interes comun şi preocupare comună pentru musulmani şi creştini deopotrivă asupra unei probleme care afectează ambele comunităţi ale noastre. Poate că este vorba şi de cooperare şi efort comun.
Bibliografie
Dawkins, Richard. Iluzia despre Dumnezeu. Boston: Houghton Mifflin Co., 2006.
Hitchens, Christopher. Dumnezeu nu este măreţ: Cum Religia Otrăveşte Totul. 1 ed. New York: Doisprezece, 2007.
Lonergan, Bernard J. F. "Sacralizarea şi Laicismul." În Scrieri filozofice şi teologice 1965-1980, editat de Robert Croken and R. M. Doran, 259-81. Toronto: Toronto University Press, 2004.
Milbank, John. Teologia şi Teoria Socială: Mai Presus de Raţiune laică. Cambridge, Mass., USA: B. Blackwell, 1991.
Ormerod, Neil. "Argumentarea Are Vaste Implicaţii: Partea II din Deus Caritas Est." În Identitate şi Misiune în Agenţiile Catolice, editat de Neil Ormerod, 67-81. Strathfield: St Pauls, 2008.
„În Apărarea Teologiei Frecvente: Aducerea lui Dumnezeu în Atenţia Publicului”. Trimestrial Teologic Irlandez 71 (2007): 227-41.
Taylor, Charles. O Eră Laică. Cambridge, Mass.: Belknap Editura Universităţii Harvard, 2007.
Sursele Sinelui: Formarea Identităţii Moderne. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1989.
Note de subsol
1. John Milbank, Teologie şi Teorie Socială: Mai Presus de Raţiune Laică (Cambridge, Mass., USA: B. Blackwell, 1991), 9.
2. Richard Dawkins, Iluzia Despre Dumnezeu (Boston: Houghton Mifflin Co., 2006)
3. Charlez Taylor, O Eră Laică (Cambridge, Mass.: Belknap Press of Harvard University Press, 2007), 3.
4. Ibid., 3
5. Din nou nu valorează nimic cât de înceată a fost Biserica Catolică în recunoaşterea acestor libertăţi, înainte de Vatican II. Figura majoră care argumenta pentru schimbare, John Courtney Murray, a suferit cenzuri semnificative înaintea Consiliului, ca mai apoi ideile sale cheie să fie încorporate în documentele fînale ale Consiliului.
6. Textul complet al enciclicului poate fi găsit la http://www.vatican.va/holy_father/Benedict_xvi/encyclicals/documents/hf_ben-xvi_enc_20090629_caritas-in-veritate_en.html.
7. Vezi Neil Ormerod, „Argumentarea Are Implicaţii Vaste: Partea II din Deus Caritas Est”, în Identitatea şi Misiunea în Agenţiile Catolice, ed. Neil Ormerod (Strathfield: St Pauls, 2008), 67-81, pentru o analiza a argumentului enciclical.
8. Taylor, O Eră Laică, 3. Mai vezi Neil Ormerod, „În Apărarea Teologiei Frecvente: Aducerea lui Dumnezeu în atenţia publicului”, Trimestrial Teologic Irlandez 71 (2007), 227-41 şi ―Lonergan şi Taylor asupra Apariţia Ţeologiei Cunoscute în Trimestrial Teologic Irlandez.
9. Charles Taylor, Sursele Sinelui: Crearea Identităţii Moderne (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1989).
10. Dawkins, Iluzia despre Dumnezeu.
11. Christopher Hitchens, Dumnezeu nu este Măreţ: Cum Religia Otrăveşte Totul, 1 ed. (New York: Twelve, 2007).
12. Bernard J. F. Lonergan, „Sacralizare şi Laicism”, în Scrieri filozofice şi teologice 1965-1980, ed. Robert Croken
Profesor Neil Ormerod, Universitatea Catolică Australiană
- Creat la .