Să arătam că respectăm Coranul

Este foarte important să reciţi din Coran în faţa copiilor şi să-i înveţi cum să-l citească. Există însă un lucru şi mai important: să-i faci să înţeleagă că ceea ce se recită este „Cuvântul lui Dumnezeu”. Din nefericire, deseori în ziua de azi mulţi dintre cei care recită din Coran nu merg mai departe de simpla înşiruire a sunetelor. Dacă oferi un bun exemplu când reciţi din Coran şi o faci ca şi cum L-ai avea în faţă pe Cel Atotputernic sau ca şi când ai fi în preajma sufletului binecuvântat al Trimisului lui Dumnezeu, vei recâştiga inimile celor din jur. Dacă laşi lacrimile să-ţi curgă pe obraji când reciţi Coranul, copilul tău va lua aminte. Recitarea mecanică şi fără suflet a Coranului ne face inima nesimţitoare.

Un hadith ne spune: „Cel care recită cel mai frumos din Coran este acela care recită cu gravitate şi tristeţe”. Şi un altul: „Coranul a fost revelat cu gravitate şi tristeţe” (Ibn Maja, Iqama, 176; Zuhd, 19).

Coranul ne vorbeşte despre oameni şi despre nenumăratele lor griji şi necazuri, şi de aceea trebuie să îl recităm cu gravitatea care se cuvine. Cel mai important lucru este să înţelegem ce ne spune Coranul. Trebuie să respectăm Coranul, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Orice efort de a înţelege mai profund este un semn de respect. Inima şi mintea copilului vor primi astfel învăţăturile Coranului şi sufletul se va hrăni, după putinţele înţelegerii copilului.

Cei care nu merg mai departe de Coran cu învăţătura lor nu pot şti şi nu pot înţelege cu adevărat ce este religia. Iar cei care nici de Coran nu se apropie îndeajuns, sunt în întuneric. A pătrunde în adâncime sensul versetelor Coranului şi a le împărtăşi copiilor noştri tot cea ce am învăţat este calea cea mai importantă spre răsplata pe care ne-o vesteşte Coranul.

Pentru a ne face să înţelegem mai bine cuvintele de mai sus, Hafiz Munawi ne povesteşte următoarea întâmplare:

„Un băiat învăţase aproape tot Coranul pe dinafară. Petrecuse multe nopţi recitând din Coran şi făcând rugăciunile, iar într-o dimineaţă, palid şi obosit, merse la învăţătorul său. Omul acela era un mare învăţat şi cu adevărat un îndrumător spiritual. Îi întrebase pe ceilalţi elevi despre băiatul acesta. Elevii îi răspunseseră: «Învăţătorule, elevul acela recită Coranul până se luminează de ziuă, fără să doarmă nicio clipă şi apoi vine aici.» Învăţătorul nu fost mulţumit să afle că elevul său recita Coranul în felul acesta şi i-a vorbit aşa: «Coranul cel glorios trebuie recitat aşa cum a fost revelat, fiul meu.» Şi a adăugat: «De acum înainte, ai să reciţi Coranul ca şi cum l-ai recita pentru mine.» Băiatul a plecat. Şi în noaptea aceea a recitat Coranul aşa cum îl sfătuise învăţătorul. În dimineaţa următoare, s-a întors şi i-a spus: «Învăţătorule, nu am reuşit să recit decât prima jumătate din Coran.» Învăţătorul i-a răspuns: «Bine, copilul meu. În noaptea care vine, vreau să reciţi Coranul aşa cum l-ai recita în faţa Trimisului lui Dumnezeu.»

De data aceasta, băiatul a recitat Coranul cu multă băgare de seamă. Îşi spunea, plin de însufleţire: «Am să recit Coranul cel glorios chiar în faţa celui căruia i s-a revelat.» A doua zi dimineaţă, i-a mărturisit învăţătorului că nu putuse să recite decât un sfert din Coran. Văzând cum băiatul înţelege încetul cu încetul, învăţătorul a pregătit următorul pas şi i-a spus: «Vreau ca de data asta să reciţi Coranul gândindu-te la clipa în care Îngerul Gavril i l-a revelat Trimisului lui Dumnezeu.» A doua zi, băiatul a mers din nou la învăţător şi i-a spus: «Învăţătorule, jur pe Allah că astă noapte n-am putut să recit mai mult de o sura.» Învăţătorul i-a răspuns: «Băiatul meu, să-l reciţi de data asta aşa cum l-ai recita în faţa lui Dumnezeu Cel Atotputernic, care este sub mii de acoperăminte. Gândeşte-te că Dumnezeu te ascultă şi că tu reciţi ceea ce El a revelat pentru tine.» În dimineaţa următoare, elevul a venit la învăţătorul său plângând: «Învăţătorule, am recitat Laudă lui Dumnezeu, al lumilor Stăpânitor şi, mai departe, În Ziua de Apoi Stăpânul Cârmuitor, dar n-am putut zice numai pe Tine te adorăm. Sunt atâtea lucruri pe care le iubesc şi în faţa cărora mă plec, încât n-am îndrăznit să rostesc numai pe Tine te adorăm, când mi-am imaginat că aş rosti aceste cuvinte în faţa lui Allah.»”

Hafiz Munawi ne spune că acest băiat nu a mai trăit decât câteva zile. Înţeleptul său îndrumător, care îl ajutase să atingă un asemenea nivel de spiritualitate, a poposit la mormântul lui, ca să-l privească în Lumea de Dincolo. Băiatul i-a vorbit din mormânt: „Învăţătorule, sunt viu. Am atins o culme la care nu mi s-a mai cerut să dau socoteală pentru faptele mele.”

Dacă recităm Coranul cel glorios reflectând asupra înţelesului versetelor, cântărind fiecare cuvânt şi arătând respectul care se cuvine pentru Cuvântul lui Dumnezeu, vom reuşi să ne desferecăm inimile. Prin aceste trăiri autentice, atât recitatorul cât şi cel care ascultă pătrund în atmosfera de binecuvântare a Coranului şi văd porţile Cerului deschizându-se larg. Am povestit cele de mai sus nu pentru a vă spune să nu recitaţi Coranul dacă nu puteţi avea astfel de trăiri. Pe de altă parte, avem obligaţia de a pătrunde în profunzime ceea ne spune Coranul, pentru faptul că am fost binecuvântaţi cu cuvântul Lui. Dacă versetele Coranului nu aduc schimbare în sufletele noastre, atunci să nu ne aşteptăm ca ele să influenţeze viaţa noastră ca indivizi şi ca membri ai societăţii. Coranul trebuie să ne schimbe. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre orizonturile pe care le deschide Coranul şi să le măsurăm adâncimea. Numai aşa îşi va dezvălui Coranul misterele în faţa ochilor sufletelor noastre.

Să ne întoarcem la cele povestite mai sus. Băiatul acela nu a murit. El s-a întors la Stăpânul său cel adorat. Încântarea cu care versetele Coranului i-au umplut sufletul a făcut ca inima să i se oprească, iar el a purces către Cel Atotputernic. Fără îndoială, va trăi veşnic. Nu a putut merge mai departe de numai pe Tine te adorăm şi a repetat aceste cuvinte până la venitul zorilor. Cineva care a avut o experienţă asemnănătoare vizitând Ka’ba. Când a atins cu fruntea zidul de la Ka’ba, a rostit: „O, Stăpâne!” şi a rămas fără glas. Nu a putut să continue, mintea fiindu-i subjugată de un gând: „Am voie să spun una ca asta? De ce nu mă pot dezbăra de ipocrizie?” Ce a simţit omul acela nu se poate spune în cuvinte şi nu li se poate explica altora. Este o trăire pe care a avut-o pentru câteva clipe, pe care nici el nu a putut să o explice mai târziu.

Aşadar, dacă păstrăm mereu o atitudine din care să se vadă respectul nostru pentru Coran şi dacă faptele noastre seamănă cu faptele însoţitorilor Profetului, totul în jurul nostru va înverzi şi va înflori ca după o ploaie de primăvară. Vom cunoaşte mereu noi începuturi şi îngerii ne vor privi viaţa cu încântare şi mirare.

Să nu-l facem pe copil să se îndepărteze de religie

Nu demult, încurajarea tinerilor spre religie şi educaţia lor religioasă nu se făceau aşa cum se cuvine în ţările musulmane. Dacă privim această situaţie cu mintea limpede şi cu inima curată, observăm că principalele motive sunt necunoaşterea înţelesului şi nepăsarea faţă acesta. Oamenii spun: „Credem în Dumnezeu.” Dar nu sunt pe deplin conştienţi de adevăratul sens al cestei profesiuni de credinţă. Nu sunt în stare să-şi armonizeze lumea exterioară şi lumea lor interioară şi nu sunt capabili să înţeleagă în mod corect conceptele religioase. Este o greşeală care se repetă de-a lungul întregii istorii.

Nici măcar acum nu putem spune că profităm pe deplin de toate prilejurile pe care ni le dăruieşte Dumnezeu. Când copiii vin la noi cu întrebări despre religie, datoria noastră este să le umplem inimile de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Trimisul Lui. Nu să-i speriem, obligându-i să înveţe rugăciuni pe dinafară, rugăciuni pe care altfel le vor învăţa de la sine. Dacă ne mulţumim să-i învăţăm pe copii religia ca un set de lucruri formale, care se învaţă pe dinafară, copiii o vor percepe ca pe ceva potrivnic. După prima lecţie, nu vor mai vrea să înveţe. Unui copil mic nu-i dai aceeaşi hrană pe care o dai unui om în toată firea.

De asemenea, să nu le cerem să înveţe pe dinafară până când nu a ajuns la vârsta la care pot să o facă. Vor încerca să înveţe tot ce trebuie din proprie voinţă, fără să li se spună. Rolul nostru este să le sădim în suflet dragostea pentru islam, dorinţa de a reflecta şi de a-şi însuşi credinţa în islam.

Oamenii credincioşi trebuie să se plece cu multă sensibilitate asupra acestui aspect şi să facă din religie ceva plăcut. Trebuie să deschidă sufletele şi minţile copiilor către spiritualitate. Trebuie să iubească Coranul în aşa fel încât să poată spune: „O, Allah Cel Atotputernic! Dă-mi putinţa de a înţelege religia, fă-mă în stare să învăţ scopurile divine, pentru ca fiinţa mea să se poată umple de adevărurile Coranului”. Şi toată viaţa lor să se construiască în această perspectivă.

Îndeplinirea rugăciunilor cuvenite şi a celor suplimentare

Părinţii trebuie să-şi facă rugăciunile şi să îndeplinească ritualurile aşa cum se cuvine, indiferent de circumstanţe, astfel încât copiii să nu vadă nici o abatere de la felul în care părinţii săi Îl slujesc pe Dumnezeu. Trimisul lui Dumnezeu nu s-a oprit niciodată din a spune tahajjud1 şi avea rugăciuni pe care le recita când se trezea în timpul nopţii. Mai avea şi o rugăciune „din urmă”, atunci când nu recitase acele rugăciuni, chiar dacă erau peste cele cuvenite. Ne-a arătat în felul acesta că ritualul religios, odată instituit, nu trebuie abandonat, indiferent unde te-ai afla.

Însoţitorii Profetului au înţeles foarte bine că un obicei, odată instituit, nu trebuie abandonat. ‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As, unul din asceţii acelor timpuri, a hotărât să postească în toate zilele şi să-şi petreacă toate nopţile în rugăciune, până la răsăritul zorilor. Când s-a căsătorit, se ţinea departe de soţie zile în şir. Aceasta i s-a plâns Profetului prin vorba socrului ei, şi Profetul l-a chemat pe ‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As şi l-a certat pentru purtarea lui faţă de soţie. Trimisul lui Allah i-a cerut să micşoreze din rugăciunile peste cele cuvenite. ‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As însă i-a răspuns: „O, Trimisule al lui Dumnezeu, pot şi mai mult.” În cele din urmă, Trimisul lui Dumnzeu l-a înduplecat să postească la fiecare două zile şi să se odihnească a treia parte din noapte, iar celelalte două părţi să şi le petreacă în rugăciune. Mai târziu, acest om sfânt i-a mărturisit unui apropiat de-al său, aşa cum ni se arată în Bukhari şi Muslim: „Aş vrea să-l fi ascultat pe Trimisul lui Dumnezeu când mi-a vorbit aşa cum a făcut-o. E greu să păstrezi un astfel de obicei când ajungi la o vârstă înaintată. Şi totuşi, nu voi renunţa rugăciunile peste cele cuvenite. Vreau ca Trimisul lui Dumnezeu să mă găsească la fel cum m-a lăsat.»

‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As este un foarte bun exemplu. Obiceiul instituit nu trebuie abandonat. Trimisul lui Dumnezeu a spus: „Rugăciunea cea mai demnă de laudă este cea pe care o împlineşti mereu, chiar dacă nu e lungă” (Bukhari, Tahajjud, 7). Dacă nu poţi mult, fă ce ce poţi, dar fă mereu, în aşa fel încât copilul să-şi formeze o părere bună despre părintele său. Dacă nu poţi să spui decât rugăciunile cuvenite şi rugăciunile sunna2, spune-le aşa cum se cuvine. Dacă în schimb ai început să spui rugăciuni peste cele cuvenite (tahajjud, awwabiyn, dua etc.), nu trebuie să te opreşti din a le spune. Altfel, copilul se va întreba de ce te-ai oprit. Pornind de la obiceiul neschimbat pe care îl vede la părintele său, copilul îşi va forma în minte o imagine pozitivă dspre rugăciune.

Aceasta este calea pe care trebuie să o alegem, dacă vrem să ne creştem copiii ca musulmani credincioşi, cu un suflet şi o minte bogată. Fiecare ţel se atinge folosindu-te de o anumită metodă. Pentru le da copiilor noştri putinţa de a cunoaşte fericirea în această lume şi în Lumea de Dincolo, metoda cea mai bună este cea a exemplului personal. Poate că lucrurile vi se par complicate, dar nu este de loc aşa.

Respectul pentru ideile sacre

Există mai multe idei sacre. Credinţa în Dumnezeu este stâlpul susţinător al credinţei musulmane. Cine nu crede în Dumnezeu nu are credinţă şi nu duce o viaţă musulmană. Să nu uităm niciodată că părinţii sunt cei care au responsabilitatea de a face să pătrundă în inimile copiilor aceste idei sacre şi înălţătoare, deîndată ce vârsta o permite (cel mai adesea, momentul prielnic este când copilul ajunge la vârsta de 7-9 ani). Copilul îl va avea mereu prezent în minte pe Trimisul lui Dumnezeu, dacă îţi găseşti răgaz ca să vorbeşti despre Dumnezeu. Dar dacă vorbeşti mai degrabă despre celebrităţile care apar la televizor, atunci imaginaţia copilului va fi absorbită tocmai de astfel de oameni. Îţi va recita nume de vedete de cinema, de sportivi şi de cântăreţi, dar nu va ţine minte nici măcar unul din numele însoţitorilor Profetului. Memoria şi subconştientul îi vor fi pline de nimicuri.

Prin tot ceea ce facem, să ne arătăm respectul pentru ceea ce este sacru. Ka‘ba, de pildă, este un loc sacru. Când îi vorbeşti copilului despre Ka‘ba, trebuie să îţi arăţi respectul adânc. Când te apropii de Ka‘ba sau de Medina, picioarele trebuie să atingă pământul cu pioşenie. Aşa cum a spus imamul Malik: „Acesta nu e locul unde să vii călare sau purtând încălţări.” Când marele imam ajungea în apropiere de Medina, venind de departe pentru a preda învăţăturile Profetului la moschea al-Masjid an-Nabawi sau la vreo altă moschee, descăleca şi spunea că aşa trebuie să intri în acel oraş. Inima copilului care vede o astfel de purtare se va umple de cuvioşie şi de respect pentru stăpânul din Ar-Rawda.3

Acelaşi lucru se poate spune şi despre Coranul cel glorios. Coranul ne spune: „Iar acela care cinsteşte rânduielile lui Dumnezeu (să ştie) că aceasta este din cuvioşia inimii!” (22 : 32). Izvorul veneraţiei pentru ritualurile sacre este cuvioşia inimii. Inima dobândeşte cuvioşie atunci când Îl recunoaşte pe Dumnezeu, se întoarce cu faţa către El, îşi găseşte în El limanul, i se supune Lui şi înţelege Adevărul Divin. Acest sentiment de veneraţie este foarte important. Părintele îşi va arăta veneraţia pentru moschee şi copilul o venera şi el, şi va şti că drumurile către Dumnezeu pornesc de la moschee.

Când va auzi din minarete vocile frumoase ale muezinilor spunând „Allahu akbar”, copilul va trebui să repete adhan4, iar când vocile vor tăcea, va trebui să-şi aşeze mâinile cu palmele în sus şi să recite rugăciunea adhan: „O, Dumnezeule! Stăpân al acestei chemării perfecte şi al rugăciunii salat care trebuie împlinită, dăruieşte-i cârmuitorului nostru Muhammad apropierea de Haqq, ajungerea până la Ceruri şi dincolo de acestea; şi ridică-l în Maqam al-Mahmood5 pe care Tu i-ai făgăduit-o.”

Astfel, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, dacă respectăm tot ceea ce este sacru în islam, atunci trebuie să le transmitem copiilor noştri aceste sentimente, să le arătăm măreţia lui Dumnezeu, să-i învăţăm să-L iubească şi să preţuiască dragostea Lui, în aşa fel încât copiii noştri să înţeleagă că nimeni nu este iubit cu o dragoste mai adevărată, nimeni nu este căutat şi dorit aşa cum îl căutăm şi îl dorim pe Stăpânul Absolut. Intr-un hadith despre care Tabarani ne spune că a fost relatat de Abu Umama, Trimisul lui Dumnezeu a spus: „Fă-i pe robii lui Dumnezeu să-L iubească pe Dumnezeu, şi Dumnezeu te va iubi” (Munawi, Fayd al-Qadir, 3 : 371). Dumnezeu poate fi iubit numai dacă Îl cunoşti. Oamenii sunt atraşi de ceea ce le este familiar şi bănuitori faţă de ceea ce le este străin. Păgânii sau atei îi sunt potrivnici lui Dumnezeu pentru că nu îl cunosc. Dacă L-ar cunoaşte, L-ar iubi. Dumnezeu spune în Coran: „Eu nu i-am creat pe djinni şi oameni decât pentru ca ei să mă adore” (51 : 56). Ibn Abbas şi Mujahid au interpretat aceste cuvinte, „decât pentru ca ei să Mă adore”, ca însemnând: „ca să mă cunoască”. Când cineva Îl cunoaşte pe Dumnezeu, îşi îndeplineşte datoria de rob. A nu o face înseamnă a te arăta nerecunoscător faţă de Stăpânul tău.

Deci, mai înainte de toate, trebuie să-l facem pe copil să-L cunoască pe Dumnezeu. Inima copilului se va umple de dragoste şi de respect pentru El. Sunt multe feluri de a-L face cunoscut copiilor pe Dumnezeu, în funcţie de vârsta fiecăruia. Poţi foarte bine spune că toate cele aduse pe masă vin de la El. Când copilul mai creşte, îi poţi spune că ploaia, de care oamenii, animalele şi plantele au nevoie deopotrivă, cade din cer prin Graţia lui Dumnezeu, că această ploaie, care trezeşte pământul înapoi la viaţă, vine din preaplinul Comorilor Îndurării Lui. Unui copil mai mare, îi vei vorbi despre lucruri de natură fizică mai complicate, îi vei explica despre evaporare, despre cum cade ploaia în picături mici şi de ce nimic din toate acestea nu poate fi pus pe seama purei întâmplări. Va trebui să-i spui că totul se întâmplă prin darul Lui. Iar copilului a cărui judecată s-a dezvoltat mai mult, îi vei putea vorbi despre Dumnezeu folosindu-te de cea ce ne pune la îndemână ştiinţa contemporană.

Trimisul lui Dumnezeu a spus odată: „Iubeşte-L pe Dumnezeu pentru că El îţi aduce binecuvântările; iubeşte-mă pe mine, pentru că eu sunt Trimisul Lui; şi iubeşte pe cei care-mi stau alături, pentru că mă iubeşti pe mine” (Tabarani, 3 : 46).

Nu e greu să-i face pe copii să-l iubească pe Trimisul lui Dumnezeu şi pe însoţitorii lui atunci când şti să foloseşti metoda cea mai potrivită. În locul unor cărţi goale de sens, să le dăm copiilor să citească viaţa binecuvântată a Profetului sau cartea lui Yusuf Kandahlawi, Hayat al-Sahaba (Vieţile Însoţitorilor), o foarte bună lucrare de referinţă. Copiii vor învăţa astfel despre Profetul nostru, despre însoţitorii lui şi despre copiii însoţitorilor lui. Astfel, fiecare din aceşti oameni binecuvântaţi vor fi prezenţi în minţile lor. Copiii vor dori să fie curajoşi ca Hamza ibn ‘Abd al-Muttalib, puternici ca Ali ibn Abu Talib, credincioşi ca Abu Bakr Siddiq şi drepţi ca Umar ibn al-Khattab.

Coranul, Viaţa Profetului şi alte cărţi despre vieţile însoţitorilor lui trebuie să fie ţinute la loc de cinste în casele noastre. Astfel, toate personajele noastre istorice vor umple şi vor lumina inimile copiilor noştri.

Aici aş vrea să vă atag atenţia asupra unui lucru important. Deşi reacţia logică e să foloseşti diverse argumente împotriva tezelor şi ideilor filosofice care se ridică împotriva credinţei noastre, logica goală poate distruge sufletul şi speranţa. Odată ce a prins sensul explicaţiei tale logice, copilul va dori şi câteva exemple practice. Poţi urca scara către Ceruri pentru a-i aduce mii de dovezi ale Existenţei şi Unicităţii lui Dumnezeu, din marocosmos şi microcosmos. Dar dacă nu reuşeşti să îi oferi exemple practice, din viaţa de zi cu zi, copilului i se va părea ceea ce îi spui este prea abstract şi prea greu de înţeles. Iar gândul pios pe care încercai să i-l transmiţi, o idee filosofică obscură. Dacă nu îi explici foarte clar că lucrurile despre care îi vorbeşti s-au întâmplat cu adevărat la un anumit moment în istorie, copilul o să creadă că îi spui o poveste. Iată de ce trebuie să le arătăm copiilor că anumite principii au fost puse în practică în trecut şi pot fi puse în practică din nou.

Se afirma uneori: „Ceea ce se spune despre însoţitorii Profetului poate fi adevărat, dar nu s-a întâmplat decât o dată; astfel de lucruri nu se mai pot întâmpla din nou.” Gândirea negativă se întinde ca o molimă. Dar văzând tineri din ziua de azi care Îl cunosc pe Creatorul Cel Preamărit şi îl cunosc pe Trimisul Lui cel glorios şi care îl iubesc atât pe unul cât şi pe celălalt cu dragoste adâncă, putem să credem că o comunitate ca cea a însoţitorilor poate exista din nou. Semnele pe care le găsim în Coran şi care sunt întărite de cuvintele Profetului, ne dau credinţa că va veni vremea când va apărea o comunitate precum cea descrisă de Trimisul lui Dumnezeu, a oamenilor numiţi „gharib”, oameni priviţi ca nişte străini în ţara lor din cauza credinţei a şi stilului lor de viaţă, o comunitate care va arăta valorile înalte ale islamului.

Pioşenia din inima ta, dragostea şi veneraţia ta pentru Dumnezeu, respectul pe care îl arăţi pentru moschee şi pentru ritualurile sacre vor fi semne însufleţitoare, care îl vor chema pe copil pe Calea lui Dumnezeu.

Adhan-ul este un simbol al islamului şi un prilej de reculegere înaintea rugăciunii. Adhnan-ul este totodată şi chemarea prin care Dumnezeu îşi îndeamnă robii să-şi împlinească datoria, este un semn al Măreţiei Sale. Dacă le cultivi copiilor astfel de sentimente, când vor auzi chemarea se vor cutremura, ochii li se vor umple de lacrimi şi inima de emoţie şi de dragoste pentru Dumnezeu. În ciuda tuturor greutăţilor şi a necazurilor, musulmanii şi-au împlinit mereu această datorie sacră şi vor continua să şi-o împlinească la fel şi pe viitor. Vom învăţa noile generaţii să cinstească aşa cum se cuvine stâlpii islamului, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe Trimisul Lui.

Iată de ce trebuie să ne îndeplinim cu grijă îndatoririle religioase acasă. Orice îndoială şi orice ezitare cu privire la religia şi credinţa noastră trebuie înlăturată cât mai devreme din mintea copiilor. În anumite momente ale zilei va trebui să căutăm să ne apropiem de Atotputernicul, să ne întoarcem cu faţa către El, cu smerenie şi speranţă, să simţim cum coboară asupra noastră Îndurarea Divină şi cum inimile ni se umplu de gravitate. În astfel de momente, prezenţa Trimisului lui Dumnezeu se va face simţită în atitudinea tatălui şi a mamei.

Valorile pe care copilul le dobândeşte astfel sunt mari şi nepreţuite. Copilul se va bucura în viitor de fructul străduinţei tale şi se va ruga pentru tine cu recunoştinţă.

A respecta stâlpii sacri ai islamului înseamnă a primi şi a purta în inimă valorile înalte pe care islamul le preţuieşte. Dragostea pentru Atotputernicul va înflori în tinerele inimi odată cu „Allahu akbar”, la adhan, această dragoste se va ridica precum un steag în sufletele lor şi va pune stăpânire deplină pe inimile lor, iar tu vei privi cu bucurie şi recunoştinţă aceste binecuvântări divine.

  1. Rugăciune de noapte.
  2. Din tradiţia Profetului.
  3. Locul dintre mormântul Profetului Muhammad şi amvonul moscheei sale, care este numit „o Grădină a Grădinilor Paradisului”, aşa cum se arată într-un hadith (Fath al-Bari, 1888).
  4. Chemarea la rugăciune.
  5. Poziţia demnă de laudă.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.