Scris de Fethullah Gülen. Publicat în Educaţia religioasă a copilului.

Să-i acordăm lecturii importanţa cuvenită

Scrisul şi cititul sunt lucruri de primă importanţă în educaţia copilului. Dar a învăţarea scrisului şi cititului trebuie făcute cu un scop şi nu numai de dragul învăţării. Este la fel de important să ştii să citeşti, cum e să ştii de ce citeşti.

Să ne gândim la următoarele întrebări: „Ce este cunoaşterea? Care este scopul cunoaşterii? De ce oamenii citesc? Care este scopul pe care vrem să-l atingem citind şi înţelegând?”

Dacă cineva învaţă regulile şi principiile complicate ale matematicii, dar nu cunoaşte vreo aplicaţie practică sau nu încearcă să-şi îmbunătăţească cunoştinţele cu teorii şi ipoteze, e greu să spui că şi-a atins vreun scop.

Tot aşa, dacă învăţăm principiile de bază ale medicinii, dar nu ne folosim de ele pentru a ajuta nici măcar un singur bolnav, ne vom irosi cunoştinţele dobândite.

Cunoaşterea din care nimic nu se reflectă asupra ta sau asupra altora nu foloseşte nimănui.

Scrisul şi cititul

Coranul ne arată că scrisul şi cititul sunt de mare însemnătate. Dar simpla memorare, fără efortul de a înţelege scopul divin, nu are niciun merit. Să luăm copilul de mână, să-i trezim interesul în Coran şi să facem Coranul să îi bucure inima. Odată cu trecerea timpului, acel copil va încerca să înţeleagă ce ne cere Dumnezeu. Din păcate, ni se pare de ajuns să-l punem pe copil să rostească „Bismillah”. „Bismillah” este foarte importantă şi hrăneşte credinţa. Dar sunt lucruri şi mai importante. Mai presus de orice, trebuie să-i învăţăm pe copii Scopurile Divine, atât cât le permite vârsta lor. Istoria noastră a cunoscut multe perioade de glorie. În toate ţările musulmane, au existat în timp guvernatori, judecători şi legislatori care cunoşteau Coranul pe dinafară. Şi totuşi, oamenii aceştia nu au pătruns esenţa lucrurilor pe care le studiau, ci doar şi-au imitat înaintaşii, fără a face vreun comentariu original în probleme de natură ştiinţifică sau religioasă. Le-a lipsit puterea de judecată.

A venit apoi un timp când astfel de oameni cu mintea îngustă, care se agăţau de puţina lor cunoaştere, s-au încăpăţânat să treacă sub tăcere metode şi principii care veneau în contradicţie cu religia noastră. Oamenii aceştia nu au ştiut să păzească cinstea şi demnitatea islamului. Greşeala lor a fost o badjocură pentru noi şi pentru religia noastră. Cunoaşterea nu a devenit parte din ei şi nu le-a călăuzit inimile. Versetul coranic „... iar aceia pe care îi duce întru rătăcire sunt pierduţi” (7 : 178) este explicat în felul următor într-un hadith pe care Huzayfa ibn al-Yaman i l-a relatat lui Hafiz Abu Ya‘la: „Un lucru mă nelinişteşte. Cei care citesc Coranul reflectă strălucirea Coranului în întreg felul lor de a fi. Islamul devine pentru ei o haină. Ei poartă această haină până când vine ceasul hotărât de Dumnezeu. Atunci, se leapădă de ea. Se apropie de fraţii lor cu sabia ridicată şi îi acuză că i-au ademenit.” Huzayfa a întrebat: „O, Trimis lui Dumnezeu, cine e mai aproape de a ademeni? Cel acuzat sau cel care acuză?” Trimisul lui Dumnezeu a răspuns: „Cel care acuză” (Ibn Kathir, Tafsir al-Qur’an, 3 : 59).

Chiar şi în ziua de azi, există oameni cu înalte demnităţi care trăiesc în ignoranţă, care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nici pe Trimisul Lui. Cei care nu cugetă la miile de versete şi miile de dovezi din univers, cei care rămân nepăsători faţă de tot ce-i înconjoară, oricare ar fi demnitatea la care au urcat, sunt cu desăvârşire ignoranţi. „Cunoaşterea” este acea cunoaştere care ne luminează mintea şi sufletul. Celelalte tipuri de cunoaştere nu sunt decât poveri pentru fiinţa noastră.

Prima poruncă din Coran ne spune: „Citeşte! În numele Domnului tău…” Dumnezeu nu a spus „citeşte Coranul”. El nu spune „citeşte ce ţi s-a revelat”. Înţelesul cuvântului „citeşte” este explicat chiar în Coran. Creaţiei i se porunceşte: „Citeşte! În numele Domnului tău care a creat” (96 : 1). Aici putem vedea şi recunoaşterea semnelor lui Dumnezeu pe chipul creaţiei Sale.

„Citeşte! Domnul tău este cel mai Nobil, Este Cel care l-a învăţat cu calemul ...” (96 : 3-4).

Scrisul şi cititul sunt menţionate împreună. Deci, oamenii vor scrie şi vor citi. Dar indiferent de ceea ce citesc, vor citi pentru a-şi discerne facultăţile lor cele mai profunde, pentru a pătrunde esenţa Coranului şi pentru a simţi puterea divină, care este dincolo de creaţie şi de legile universului. Uneori, îşi vor îndrepta privirea asupra propriei lor fiziologii şi anatomii; vor observa creaţia. Apoi vor transmite rezultatul reflecţiei lor şi celorlalţi, începând cu propria lor familie.

Mergând mai departe, vedem că porunca „citeşte” nu se referă numai la versetele Coranului. Poruncindu-ne să citim, Coranul ne îndeamnă să citim poruncile divine, să înţelegem scopul creaţiei şi să descoperim legile universului. Aşadar, când citim, trebuie să reflectăm asupra creaţiei, asupra legilor universului şi asupra Revelaţiei în Numele lui Dumnezeu. Numaidecât, Coranul ne îndreaptă gândul spre misterul creaţiei, spunându-ne că am fost creaţi din alaq¹, care într-unul din versetele următoare este descris ca o picătură de apă.

Dumnezeu, care ne porunceşte să citim şi cartea universului alături de Coran, îi înfăţişează fiinţele în aşa fel încât oricine poate trage învăţăminte, de la omul cel mai simplu până la savantul cel mai distins.

Coranul vorbeşte şi despre calem, adică despre scris: „Nun. Pe calem şi pe ceea ce ei scriu...” (68 : 1). După litera de la începutul versetului 1, Dumnezeu începe sura cu un jurământ pe calem, prin care se arată importanţa scrisului.

Poate fi calem-ul îngerilor, cu care sunt însemate faptele noastre, calem-ul care ne scrie destinul sau peniţa cu care copilul scrie la şcoală sau cu care scrii tu. Nu are nici o importanţă cu ce se scrie. Important este cine scrie. Şi jurământul lui Dumnezeu pe calem adună împreună tot ce am pomenit mai sus.

Cunoaşterea duce la respect şi teamă de Dumnezeu

Într-un alt verset se spune: „Singurii ce se tem de Dumnezeu sunt învăţaţii dintre robii Săi” (35 : 28). Adevărat, numai oamenii învăţaţi Îl respectă pe deplin pe Dumnezeu, pentru că respectul divinităţii presupune cunoaştere. Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu cunosc misterul divinităţii, nu simt respect şi nici teamă.

Dacă vrem să ne creştem copiii aşa cum se cuvine, trebuie să le insuflăm o credinţă trainică. Trebuie totodată să le oferim, pe cât se poate, dovezi ale existenţei lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Astfel de dovezi spulberă îndoiala, dar copilul nu le poate întotdeauna înţelege. Părintele va căuta atunci alte căi.

Trebuie totodată să le sădim în inimi dragostea pentru Profet. Şi pentru asta, le vom vorbi despre viaţa lui.

Spulberarea îndoielii

Ne confruntăm adeseori în ziua de azi cu întrebări cum ar fi: „Cine a creat Universul?” sau chiar „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” Din recurenţa unor astfel de întrebări vedem că părinţii nu le explică copiilor ceea ce trebuie despre Dumnezeu. Motivul care stă la baza întrebării „De ce Profetul a avut mai multe soţii?” este acelaşi. Copilului care pune o astfel de întrebare nu i s-a spus ceea ce trebuie despre Trimisul lui Dumnezeu.

Sunt oameni care spun: „Trimisul lui Dumnezeu a fost un cu o minte deosebită. Schimbarea pe care a dus-o este produsul acestei minţi.” Astfel de oameni nu au avut parte de o educaţie religioasă şi nu înţeleg sensul cuvântului Profet.

Lucrurile devin şi mai grave când o serie de informaţii greşite vin chiar din partea societăţii. Trebuie să hrănim lumea spirituală a copilului nostru cu idei sănătoase, pentru ca în viitor credinţa lui să fie trainică. Dacă îi spui copilului lucruri pe care este în stare să le înţeleagă la vârsta lui, aceste lucruri vor putea fi convingătoare şi îi vor spulbera posibilele îndoieli.

Adoratorii lui Zarathustra (adoratori ai focului) i-au pus întrebări asemănătoare lui Abu Hanifa şi i-au cerut un răspuns care să îi mulţumească. I-au spus lui Abu Hanifa că nu cred în Dumnezeu, într-un timp în care progresul ştiinţific şi gândirea islamică erau în plină evoluţie. La Kufah, oraşul în care trăia Abu Hanifa, existau mulţi adepţi ai cultului lui Zarathustra.

Abu Hanifa le-a explicat în chipul cel mai simplu cu putinţă: „Dacă vedeţi o corabie care pleacă din port şi se avântă în mijlocul apelor zbuciumate, croindu-şi drumul drept şi fără şovăială, în ciuda valurilor înfricoşătoare, v-aţi îndoi că este cineva acolo care stă la cârmă?” I-au răspuns într-un glas: „Nu ne-am îndoi!” Marele imam i-a întrebat: „Atunci stelele, vastul univers, pământul, tot ceea ce-şi urmează calea fără şovăială, prin ape zbuciumate, o face de la sine?” Adoratorii lui Zarathustra au strigat într-un glas: „La ilaha illa’llah Muhammadan Rasulullah.”

Abu Hanifa Here le-a oferit acelor oameni o explicaţie potrivită pentru nivelul lor. Pentru unii ar părea simplistă, dar pentru alţii poate fi explicaţia de care au nevoie. Chiar dacă explicaţia este logică, după o anumită vârstă ea poate deveni insuficientă. Va trebui cu timpul să includem noţiuni care cer o gândire mai profundă. Putem da diferite exemple care ţin de univers, de biologia umană etc. Corpul omenesc, mecanismele sale interne, celulele, sistemele sale, anatomia şi fiziologia sa sunt create la un uimitor nivel de perfecţiune. Înclin să cred că introducerea unor astfel de exemple, într-un context ştiinţific, ne poate ajuta să obţinem efectul pe care îl dorim. Putem vorbi despre aer, apă, lumină, vitamine, proteine, carbohidraţi sau microorganisme. Numai modul de prezentare este altul. Lecţia rămâne aceeaşi. Un foarte bun exemplu în acest sens este ceea ce a spus Bediuzzaman Said Nursi², vorbind despre Dumnezeu: „Fiecare sat trebuie să aibă conducătorul său. Fiecare ac trebuie să aibă meşteşugarul său. Şi, cum bine ştiţi, fiecare literă trebuie săi aibă o mână care să o scrie. Poate o lume în care domneşte această ordine perfectă să nu aibă nici un conducător?” Întreabă-l pe copil cum poate fi lăsat la voia întâmplării măreţul şi imensul univers, întreabă-l cum se pot întâmpla toate lucrurile de la sine şi îl vei face să gândească. Există multe lucrări care tratează despre acest subiect şi din care ne putem inspira. Singura noastră grijă este să alegem subiecte potrivite pentru vârsta celor cărora ne adresăm.

Sânge inchegat.
Reputat învăţat turc (1877-1960), autor al colecţiei de comentarii moderne ale Coranului Risale-i Nur.

Creat la 07 Septembrie 2009.