Metodele comunicării

Am afirmat că Profetul nu se gândeşte decât la misiunea sa. Da, au venit şi au plecat atâţia profeţi încât, cu toate că toată viaţa lor s-au străduit, au comu-nicat, nu s-a găsit nici un om care să creadă în ei.

Ei au rămas tot de încredere, deoarece şi-au îndeplinit misiunea cu drep-tate. În niciun moment al vieţii lor nu au existat acele "de ce?", ca un semn al obiecţiei: De ce nu am reuşit această muncă? De ce nu există cineva care să creadă în mine? De ce acest lucru s-a trasformat în fiasco?

Da, fiecare profet se gândeşte numai cum să-şi îndeplinească misiunea. Din această cauză ia în consideraţie toate condiţiile. A face să fie primit nu face parte din misiunea lui. În acel domeniu puterea aparţine dorinţei Celui Drept. Aşa s-a adresat Mesagerului lui Allah:

"Tu [Muhammed], nu călăuzeşti pe cine-ţi place, ci Allah călăuzeşte pe cine voieşte şi El îi cunoaşte mai bine pe cei ce se lasă călăuziţi." (Kasas [Po-vestirea], 28 / 56).

Cu această consideraţie, mesajul profetului îşi arată particularitatea. Chiar dacă nimeni nu-l primeşte, nu-i arată respect şi interes, el continuă să-şi îndeplinească misiunea, fără a fi indiferent, fără să aibă îndoieli sau să intre în panică, fără să-i condamne şi să-i învinuiască pe alţii. De aceea, toţi profeţii, cu toate că au fost expuşi la tot felul de persecuţii şi minimalizaţi, nu au arătat nici cea mai mică slăbiciune în misiunea lor. Iată că această latură a comunicării este o însuşire care aparţine numai profeţilor. În afară de profeţi, nu poţi vedea la alt-cineva o asemenea calitate a comunicării. În asemenea situaţii, la alţii pot apărea supărări şi certuri. Oricât s-ar maturiza, nu pot scăpa de dorinţa de a avea un re-zultat. Dacă nu se întâmplă acest lucru, se arată supăraţi şi plictisiţi. Numai pro-feţii nu ştiu să se certe şi să se supere…şi această stare este o însuşire care le aparţine.

Priviţi numai la faptul că, atâtea evenimente triste prin care a trecut la Uhud, nu l-au necăjit. Dinţii i s-au rupt, casca i s-a înfundat pe cap, iar Ebu Ubeyde cu greu a putut să i-o scoată.

Cu toate acestea, deşi avea capul plin de sânge, Stăpânul Lumilor nu a spus decât: "Allah, arată neamului meu drumul călăuzitor, căci ei nu ştiu!"^[1] (Nu ştiu, dacă ar fi ştiut că sunt profet, nu ar fi făcut). Mai târziu, când au aflat, şi-au depus vieţile în faţa Mesagerului lui Allah. Deci, în acea perioadă, nu ştiau.

Acest hadis şi altele asemănătoare ne arată ce linişte sufletească era în pieptul Mesagerului lui Allah. El şi ceilalţi profeţi "erau fără mâini pentru cel care-i agresa, fără grai pentru cel care-i ocăra, erau modeşti." Chiar dacă li se spărge-au capetele, li se sfărâmau dinţii, ei nu se plângeau, nu ziceau nici "of".

"Nu voi dovedi că-i fapta altcuiva, chiar de-aş arde,
O, tu, ce-nduri patimile sorţii, nu mă arde!"

Da, fiecare profet spune deobicei: "Dacă nu mă vei arde în focul altuia, poţi să faci ce vrei, nu voi suferi." Şi astfel îşi continuă drumul.

Măritul Noe (Nuh) spune neamului său, după cum se relatează în Coran:

"El le-a răspuns: "o, neam al meu! Eu nu sunt în rătăcire, ci eu sunt trimis de către Stăpânul Lumilor." (Araf [Puntea], 7/ 61).

Măritul Noe vorbea astfel, deoarece neamul său îl credea rătăcit. Ei nu arătau respect marelui profet şi spuneau:

"Noi te vedem rătăcit de-a binelea." (Araf [Puntea], 7 / 60).

Nici astăzi nimic nu s-a schimbat. Se spun cuvinte cu acelaşi înţeles, pre-cum: tu eşti nebun, tu eşti reacţionar, tu trăieşti în secolul trecut şi altele, altele!..

În versetul următor, Măritul Noe spune neamului său:

"Eu vă transmit mesajele Domnului meu şi vă îndemn cu sinceritate. De asemenea, eu am ştiinţă de Allah, ceea ce voi nu ştiţi! " (Araf [Puntea], 7/ 62).

Cum eu nu am săvârşit nici o abatere, vreau ca să vă scap de abateri şi devieri. Deoarece, eu sunt un milostiv şi un mesager trimis de către Stăpânul Lumilor. Vă prezint un mesaj şi vă luminez calea, căci eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi.

Odată cu trecerea timpului, necredincioşii nu se schimbă. Măritul Noe spu-ne celor lipsiţi de credinţă:

"O, poporul meu! Eu nu sunt smintit, dar sunt trimis din partea Stăpânului Lumilor! Eu vă transmit mesaje de la Domnul meu şi sunt un sfetnic de încredere pentru voi! " (Araf [Puntea], 7/ 67-68).

Nimic nu se schimbă: Profeţii şi popoarele lor…dorinţa ca neamurile să fie pe potriva lor şi răspunsurile pe care le dau …da, sunt aceleaşi cuvinte şi propo-ziţii cu câreva diferenţe…

După ce i-am menţionat pe ceilalţi profeţi sub aceeaşi regulă generală, să trecem la Sultanul Profeţilor. Allah (c.c) îi porunceşte:

"O, Tu, Cel acoperit! Scoală-te şi îndeamnă! Şi slăveşte-l pe Domnul Tău " (Müddessir [Cel acoperit], 74/ 1-3).

"O, Tu, cel învelit! Scoală-Te noaptea, dar nu puţin; Jumătate din ea sau şi mai puţin; Sau mai adaugă ceva şi recită din Coran cu voce joasă! " (Müzemmil [Cel învelit], 73 / 1-4).

Adică, nu este vremea să te culci învelit; ridică-te şi aleargă în ajutorul ce-lor rămaşi în întuneric! Previne acele mase de oameni, aflate sub influenţa tulbu-rării şi uimirii, asupra viitorului drumului strâmb şi asupra urmării alienării. Şi, fă-când să răsune cerul şi pământul, strigă din toate puterile măreţia Stăpânului! Cerul şi pământul să geamă auzindu-ţi ţipătul! Duhurile şi oamenii să audă încă o dată, prin strigâtul tău, cât de măreţ este Stăpânul.

O, Prietene, cel care noaptea stai învelit în mantia ta! Te aşteaptă profeţia, o grea sarcină, scoală şi roagă-te! Deoarece, Allah îţi va da o misiune. Ai de în-deplinit lucruri mari. Tot ceea ce ţi se va relata, la rândul Tău va trebui să comu-nici oamenilor. Această muncă atât de grea nu o poţi îndeplini fără o întărire din partea Stăpânului! Garanţia acestui lucru este supunerea şi ascultarea.

Da, ca şi Domnul nostru, toţi profeţii au anunţat că au venit pentru a comu-nica şi, fără să aştepte nimic, fără a fi atraşi de altceva, fără a-şi da sufletul alto-ra, fără a vedea altceva, fără ca privirile să li se tulbure, şi-au prezentat mesajul omenirii. Dacă n-ar fi existat mesajele lor luminoase, toată omenirea ar fi rămas în întuneric, fără să se deosebească de animale.

Soarta omului şi trimiterea profeţilor se condiţionează în aşa fel încât, da-că într-o ţară nu s-ar trimite un profet, atunci oamenii acelor locuri nu pot fi ră-spunzători pentru unele fapte comise. Dar, dacă li s-a trimis un profet şi ei nu-l ascultă, atunci nu încape îndoială că vor fi traşi la răspundere.

Iată acum o poruncă sfântă:

"Cel care se călăuzeşte, acela se călăuzeşte pentru el însuşi, iar cel care se rătăceşte, se rătăceşte împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate lua asupra sa po-vara (păcatul) altuia! Iar Noi nu pedepsim înainte de a fi trimis un mesager! " (İsra [Călătoria nocturnă], 17 / 15).

Sau altă expunere:

"Dar Domnul Tău nu face să piară cetăţi fără să trimită, mai înainte, către mama lor un mesager (profet), care să le recite semnele (versetele) Noastre! Şi, de asemenea, n-am nimicit Noi cetăţi fără ca locuitorii lor să nu fi fost nelegiuiţi! (Kasas [Povestirea], 28 / 59).

Deci, în primul rând Allah (c.c) trimite profet. Dacă, în ciuda faptului că profetul îşi îndeplineşte misiunea şi îi previne pe oameni, aceştia nu recunosc, atunci Allah (c.c) îi pedepseşte. În fiecare epocă aşa s-a întâmplat. Dacă astăzi, Cel Drept ar pedepsi pe unii, acest lucru va fi pe măsura faptului îndeplinirii sau neglijării misiunii de comunicare ce le revine dreptcredincioşilor. Cei care au pri-mit comunicarea şi totuşi persistă în încăpăţânare, aceia pot fi pedepsiţi.

Fiecare profet, fără să se plictisească, fără să-i fie frică, folosind toate me-todele comunicării, şi-a îndeplinit misiunea. Măritul Noe spune prin vocea Cora-nului:

"El a zis: "Doamne, eu am chemat neamul meu, noaptea şi ziua, însă che-marea mea nu a făcut decât să le sporească fuga. Şi de câte ori i-am chemat ca să le ierţi lor, ei şi-au vârât degetele în urechi, s-au înfăşurat în veşmintele lor şi au stăruit şi s-au arătat cu mare trufie; Apoi i-am chemat cu glas tare; Apoi le-am vorbit lor deschis şi le-am vorbit lor în taină şi le-am zis lor: "Rugaţi-vă de iertare Domnului vostru, căci El Este Iertător! " (Nuh [Noe], 71 / 5-10).

Măritul Noe spune: "Stăpâne, eu mi-am chemat neamul zi şi noapte. Le-am bătut mereu la uşă. Dar chemarea mea le-a sporit fuga. Au fost îndărătnici şi nu m-au ascultat. Ca să nu mă asculte au găsit noi şi noi pricini. Uneori şi-au astupat urechile, prefăcându-se că nu aud, alteori s-au ascuns, înfăşurându-se în veşminte."

Comunicarea făcea parte din caracterul Lui

Comunicarea era pentru Stăpânul Lumilor o deprindere, făcea parte din natura lui. Atunci când nu găsea un suflet curat căruia să comunice…era cuprins de nelinişte, precum neliniştea noastră atunci când nu găsim mâncare şi apă sau nu putem respira, şi devenea indiferent în faţa necesităţilor vieţii. Uneori postea zile întregi. Alteori mânca cât să nu moară. Ca şi cum durerea comuni-cării îi tăia pofta de mâncare. Aşa cum îngerii trăiau doar prin recunoaşterea stării divine a lui Allah, tot aşa şi Măritul Muhammed (s.a.s) trăia prin comunicare. Era vioi numai atunci când găsea pe cineva curat pentru mesajul său. În Coran se relatează această stare:

"Se poate ca Tu să fii cuprins de supărare pentru faptul că ei nu cred! " (Şuara [Poeţii], 26/ 3).

Într-un alt verset se spune:

"Se poate ca Tu să Te frămânţi, în sinea Ta, din pricina faptelor lor, dacă ei nu cred în acest lucru. " (Kehf [Grota], 18 / 6).

Da, El dacă undeva vedea o frunte care nu se prosterna, se încovoia, se contorsiona şi orice om fără credinţă năştea în El o furtună de tristeţe. Prin natu-ra sa era astfel, dar, odată cu primirea profeţiei, această caracteristică s-a adân-cit, a căpătat altă dimensiune.

A accepta poruncile religiei întocmai, este o taină…şi iată în faţa voastră, învăţăcelul Lui şi îngrijoratul veacului! Atunci când era întrebat de ce nu se căsă-toreşte, răspundea: "Tot gândindu-mă la necazurile şi suferinţele dreptcredincio-şilor mei, nu am avut timpul şi prilejul necesar pentru a mă gândi la căsătorie!"

Da, iată starea profeţilor şi a urmaşilor lor!

Ajungând cu relatările aici, aş dori să repet un exemplu pe care l-am mai dat. Deoarece, acest exemplu va da o altă dimensiune subiectului nostru.

Un prieten, un om cu un destin curat, care trăia ca pensionar în Germania, i-a influenţat pe cei dintr-o casă prin spiritul musulman pe care-l purta în suflet. Iar Cel Drept le-a dat acestora motivul de a urma calea cea dreaptă. Atunci când, prima dată stăpânul casei, apoi soţia sa şi copiii au început să respire acelaşi aer, acea casă s-a trasformat într-un colţ de rai…Într-o zi, prietenul nostru împre-ună cu stăpânul casei stăteau de vorbă. Această persoană, în sufletul căruia se năşteau noi simţăminte legate de calea cea dreaptă, îi spune prietenului său: "Prietene, eu te iubesc. În aşa fel încât, îmi vine să-mi deschid inima şi să te pun acolo. Deoarece, tu mi-ai dat prilejul de a urma calea cea dreaptă. Ai făcut ca eu şi familia mea să câştigăm dreptul la viaţa veşnică. Dar, în acelaşi timp, sunt tare supărat pe tine. În aşa fel încât îmi vine să te iau de guler şi să te scutur. Acum mă vei întreba "De ce?", "Din ce cauză?". Să-ţi povestesc: Înainte de venirea ta, a murit tatăl meu. El era mai merituos de a deveni musulman, căci avea un suflet şi trai curat. Dacă tu ai fi venit aici înainte de moartea lui, ai fi putut să-i arăţi şi lui calea cea dreaptă. Iată că, sunt foarte supărat pentru întârzierea ta."

Acest reproş îl percep ca geamătul întregii Europe sau chiar al întregii lumi. Eu sunt foarte neliniştit când nu I se va cere socotealâ din partea lui Allah. Deoarece, nu am reuşit, atât cât am dorit, să duc mesajul Islamului ocolo.

Sârguinţa în comunicare

Mesagerul lui Allah era foarte sârguincios în tranmiterea mesajului. Nu do-rea să rămână nici un om căruia să nu-i relateze despre dreptate şi adevăr. De aceea se zbătea din toate puterile şi pe cine întâlnea, îi trasmitea mesajul său prin diferite metode. Iată starea Lui când se afla la căpătâiul unchiului său!

Chemarea lui Ebu Tâlib

Mai mult de patruzeci de ani Ebu Tâlib l-a avut sub protecţia sa pe Mesa-gerul lui Allah. Atunci când Domnul nostru şi-a anunţat profeţia, idolatrii din Mecca, în primul rând, l-au găsit pe Ebu Tâlib precum un zid de netrecut. Nu era posibil să ajungă la Mesagerul lui Allah, decât trecând peste el.

Ebu Tâlib, care înfruntase orice de dragul Mesagerului lui Allah, fiind nevoit, pe lângă vârsta înaintată şi lipsuri, să se confrunte şi cu embargoul de trei ani, era pe moarte. Mesagerul lui Allah, ori de câte ori găsea timp, venea lângă el şi insista să-l facă să spună "Nu există altă divinitate decât Allah!" zicându-i: "Spune, te voi proteja în lumea de apoi! " În acel moment, oameni cu sufletul în-tunecat, care-l înconjurau pe Ebu Tâlib, se opuneau. Atunci când îşi dădea ulti-ma suflare, zice: "Pentru credinţa lui Abdülmuttalib! Şi – Allah ştie – scapă corabia. Mesagerul lui Allah nu-şi poate reţine ţipetele, plânge în hohote şi zice: "Atâta timp cât nu mi se va interzice,eu mă voi ruga pentru iertarea păcatelor tale."^[2]

Un verset venit mai târziu interzice acest chin din pieptul Lui. Nu mai pu-tea nici să se roage pentru Ebu Tâlib, căci versetul zicea:

"Nu se cuvine nici Profetului şi nici credincioşilor să se roage pentru ierta-rea idolatrilor, chiar dacă ar fi rude, de vreme ce li s-a arătat clar că ei sunt demni de Infern! " (Tevbe [Căinţa], 9/ 113).

Ebu Bekir este omul care ştie cel mai bine cât de doritor era Mesagerul lui Allah ca Ebu Tâlib să păşească pe calea cea dreaptă. Acesta, cu gândul la faptul că el a recunoscut că a jurat credinţă Mesagerului lui Allah în timpul luptelor de la Mecca şi faptul că a strâns mâna Profetului, îl aduce în faţa Stăpânului Lumilor pe vârstnicul său tată, Ebu Kuhâfe. În timp ce acest om bătrân lipsit de vedere anunţă că primeşte credinţa, Ebu Bekir se retrage într-un colţ şi plânge amar. Când Mesagerul lui Allah îl întreabă pentru ce plânge, prietenul de peşteră dă ur-mătorul răspuns: "O, Mesagerule! Voiam foarte mult ca tatăl meu să urmeze calea cea dreaptă şi iată că Allah (c.c) a făcut să aibă parte. Numai că eu voiam acest lucru mai mult pentru Ebu Talib decât pentru tatăl meu. Deoarece, şi Tu voiai acelaşi lucru. Din păcate pentru el nu a fost posibilă calea cea dreaptă. Mi-am amintit acest lucru şi de aceea plâng.

Chemarea lui Vahşî

Aşa cum Mesagerul lui Allah dorea calea dreaptă pentru unchiul său, Ebu Talib şi insista asupra acestui subiect, tot aşa dorea să aducă pe calea dreaptă şi pe Vahşî, care ucisese pe unchiul său, Măritul Hamza, Leul lui Allah şi insista asupra acestui lucru. Iată hadis-ul care relatează acest subiect:

Mesagerul lui Allah îl cheamă pe calea dreaptă pe ucigaşul unchiului său, Vahşî, trimiţându-i o scrisoare, prin care îl poftea lângă el pentru a intra în Islam, religia cea dreaptă. Vahşî scrie o scrisoare şi o înmănează persoanei care veni-se. În scrisoare era trecut următorul verset:

"Tot ei sunt cei care nu invocă idolii, alături de Allah şi nu ucid un suflet, interzis de Allah, decât cu dreptate, şi nu săvârşesc adulter! Iar cine le săvârşeş-te îşi va găsi pedeapsa! Pedeapsa lor va fi îndoită, în Ziua de apoi, şi ei vor rămâne acolo veşnici şi ce dispreţuire! " (Furkan [Discernământul], 25 / 68-69).

Vahşî nu a neglijat să scrie sub acest verset aceste rânduri: Tu mă chemi să devin musulman, dar eu am săvârşăit toate păcatele trecute în acest verset. Am trăit ca idolatru, am săvârşit adulter şi l-am omorât pe unchiul tău. Unul ca mine poate fi iertat, ca să devină apoi musulman?

Mesagerul lui Allah a trimis a doua scrisoare. De data aceasta scrie urmă-torul verset:

"Allah nu iartă deloc să I se asocieze ceva! În afară de aceasta, El iartă pe cine voieşte! Dar, cel care Îi asociază ceva, săvârşeşte blasfemie cu mare păcat. (Nisa [Femeile], 4 / 48).

Vahşî, şi de data aceasta, îi transmite Mesagerului lui Allah că în verset iertarea nu este exagerată, că este lăsată la voia lui Allah.

Profetul Mărinimiei trimite a treia scrisoare, în care era scris următorul verset:

"Tu spune-le: "O, voi robii Mei! Voi, care aţi depăşit măsura în dauna prop-riilor voastre suflete, nu vă pierdeţi nădejdea voastră în Allah! Căci, Allah iartă toate păcatele, pentru că El este Iertător şi Milostiv! (Zümer [Grupurile], 39 / 53).

După a treia scrisoare Vahşî vine şi se supune Mesagerului lui Allah. De acum şi el se va număra printre companioni şi când i se va pomeni numele, se va scrie "ra" (Radıyallahü anhüm [Allah fie mulţumit de el!]). Dar el era ucigaşul Măritului Hamza şi nu era posibil ca nici el şi nici alţii să uite acest lucru. Poate că în ziua de apoi Vahşî nu va răspunde pentru acest păcat, deoarece în ziua crimei nu era musulman şi odată cu intrarea în Islam, toate păcatele săvârşite erau iertate. În această privinţă era norocos…numai că, omul pe care îl ucisese era Măritul Hamza!..

Atunci când era un om legendar prin faptul că înfricoşa leii din pădure, Hamza căzuse în genunchi în faţa Mesagerului Generos şi devenise musulman. Era superior şi prin faptul că era frate de lapte cu Mesagerul lui Allah, căci supse-se de la acelaşi sân cu El.

Până în momentul intrării lui Hamza în Islam, musulmanii erau temători. După ce Hamza devine musulman, strigătele lor au umplut de larmă Peninsula Arabă. Iată că, într-o perioadă plină de sălbăticie, Vahşî a făcu să curgă sângele lui Hamza. Suliţa pe care o avea la Uhud a înfipt-o în pieptul lui Hamza. Acesta, toată viaţa lui spusese "nu" la orice, în afară de Allah şi tot un "nu" strigă atunci când i se înfipse în piept suliţa şi căzu răpus. Mesagerul lui Allah, văzându-l rănit, va sta la căpătâiul lui şi va plânge ca un copil.

Pe vremea aceea martirii nu erau spălaţi. Numai Mesagerul lui Allah îl spălă pe Hamza şi în loc de apă îşi folosi lacrimile, mai preţioase chiar decât apa kevser din rai. Da, Mesagerul lui Allah vărsase aşa de multe lacrimi. Şi iată că acum, acest ucigaş îşi întindea braţele însângerate către Mesagerul lui Allah şi îi jura supunere. Priviţi la felul cum înţelegea Mesagerul lui Allah misiunea sa de a-şi comunica mesajul şi cum dă mâna cu el şi-l felicită că a devenit musulman! De altfel, personal insistase şi-l chemase pe Vahşî.

După ce Vahşî jură credinţă, Mesagerul lui Allah se aplecă la urechea lui şi îi şopti: "Dacă este posibil încearcă să nu mi te arăţi! Deoarece, ori de câte ori te voi vedea, îmi voi aminti de Hamza şi nu voi putea să fiu mărinimos. În felul acesta tu vei avea parte de nenoroc, iar eu nu-mi voi putea îndeplini misiunea."

Vahşî nu se opuse acestei rugăminţi a Mesagerului lui Allah. A stat depar-te de El şi s-a străduit să nu i se arate. Astfel, fiecare minut şi fiecare secundă şi-o petrecu aşteptând a doua chemare din partea Mesagerului lui Allah. El se uita la Mesagerul lui Allah din spatele unei coloane, încerca să-i prindă privirea şi spunea în sinea sa: "Oare va veni o zi în care să-mi spună "Poţi să te arăţi"?

Vahşî aşteptă, dar într-o zi primi acea veste teribilă. Mesagerul lui Allah plecase dintre noi. Vahşî era crunt lovit, căci nu mai avea nici o nădejde de a mai fi chemat.

De-acum înainte zilele lui Vahşî vor trece prin căinţă şi rugă pentru ierta-rea păcatelor. În sfârşit, a început războiul de la Yemâme şi Vahşî intră în oastea lui Halid. Acesta era un prilej pe care nu trebuia să-l scape. El săvârşise un păcat omorând pe cel mai mare viteaz musulman. Chiar dacă fusese iertat de acel pă-cat, conştiinţa lui Vahşî ardea ca în focul gheenei. Acum avea în faţă un prilej: în-vingerea lui Müseyleme, cel mai mare duşman al Islamului. Vahşî îşi luă suliţa ruginită cu care îl străpunsese pe Hamza şi luă parte la luptele de la Yemâme.

Lupta ţinu zile întregi, iar Müseyleme cu oştirea sa, dădeau o bătălie pe viaţă şi pe moarte. La un moment dat, un companion, care stătea de gardă, îl văzu pe Müseyleme cum încerca să fugă din cetate şi îi atrase atenţia lui Vahşî: "Iată, fuge duşmanul lui Allah! " Văzând acest lucru, Vahşî îşi luă suliţa ruginită şi, aşa cum cu ani în urmă îl străpunsese pe Hamza, de data aceasta îl străpun-se pe Müseyleme. Când îl văzu pe acesta căzând de pe cal, căzu la rândul său în genunchi. Parcă se adresa spiritului Mesagerului lui Allah: "O, Mesageru-le! Acum pot să vin?"

Noi nu putem şti ce i-a răspuns Mesagerul lui Allah. Dar este posibil ca spiritul Lui să se fi aflat la Yemâme şi ruga fierbinte a lui Vahşî L-a făcut să-i fie milă, iar pentru a-l felicita pentru mărinimie, l-a luat în braţe zicându-i: "Poţi să mi te arăţi."

Noi nu putem şti acest lucru. Am relatat acest eveniment în dorinţa de a vă oferi o idee despre misiunea de comunicare a Mesagerului lui Allah…

Da, vedem că, Mesagerul lui Allah se arăta milostiv chiar şi pentru cel care l-a ucis pe Măritul Hamza, pe care l-a iubit cel puţin la fel de mult ca pe propriul tată şi pentru care era neliniştit ca pentru propriul frate. Poate că, pentru intrarea lui Vahşî în Islam, numea cincizeci de căi şi chiar şi dintr-un om ca Vahşî făcea un companion. Oare, dacă opinia Lui în legătură cu misiunea de comunica-re nu era completată de firea sa şi dacă nu ajungea o parte a spiritului său, era posibilă chemarea insistentă a unui om precum Vahşî? Nu, în această sârguinţă era ascuns adevărul că, misiunea de comunicare era o însuşire care aparţinea Profetului.

Chemarea lui İkrime

Duşmănia lui İkrime o întrecea pe cea a lui Vahşî. El era duşmanul în per-soană al İslamului. El cu bună ştiinţă nutrea acest sentiment. Toţi cei din casa lui İkrime purtau duşmănie împotriva İslamului prin natura lor. Stăpânul casei era Ebu Cehil. Incultura lui contaminase toată familia şi casa lui Ebu Cehil, prin obs-curitatea blasfemiei, devenise precum fântâna din iad. În casa aceea, cine adera la İslam, era expus pătimirilor şi chinurilor şi nu-şi găsea liniştea.

İkrime parcă se lua la întrecere cu tatăl său în privinţa duşmăniei faţă de İslam. El lua parte la toate acţiunile de trădător ale tatălui său. Blasfemia îl orbi-se. Se arăta îndărătnic la cucerirea Meccăi. Da, mulţi deveniseră musulmani du-pă cucerirea Meccăi şi intraseră în aura luminii, dar duşmănia lui İkrime continua. De altfel, în timpul cuceririi Meccăi el ridicase sabia împotriva musulmanilor şi apoi fugise în Yemen…

Ümmü'l-Hakem era soţia lui şi fiica unchiului său. Această femeie curajoasă, numai pentru a-şi plăti datoria de fidelitate, se duce până în Yemen şi-şi convinge soţul să se întoarcă. Dar İkrime nu avea curajul de a apărea în faţa Messagerului lui Allah. Deoarece, nu existase vrăjmăşie pe care să n-o fi încercat şi tiranie şi insultă pe care să le fi trecut cu vederea. Dacă trebuia să se împrăştie pe drumul Lui ţepi, dacă trebuia să se presare pământ pe capul Lui, el era primul care făcea acest lucru. Dar Mesagerul lui Allah cu râvnă dorea aducerea lui İkrime pe calea cea bună, purtându-se cu el cu aceeaşi delicateţe ca şi în cazul lui Vahşî.

İkrime, când s-a aflat în prezenţa Mesagerului lui Allah, El i s-a adresat: "Salut, călător în emigrare! " Dar emigrarea se terminase în sensul islamic al cuvântului. Mesagerul lui Allah îi spusese astfel, făcând referire la faptul că ve-nea de la drum lung. Această propoziţie a fost de-ajuns pentru a topi gheaţa din inima lui İkrime. Aruncându-se în braţele Mesagerului lui Allah, l-a rugat să spună o rugăciune: "O, Mesagerul lui Allh! Roagă-te! Şi pentru toată duşmănia mea, cere iertarea păcatelor mele!" Atunci Mesagerul lui Allah se rugă. İkrime se pier-du de entuziasm. Deoarece, nu se aştepta la o asemenea atenţie. Nu se aştepta, deoarece până la acel moment îl compara pe Mesagerul lui Allah cu orice om şi credea că are de-a face cu comportamentul unui om obişnuit. În faţa bunăvoinţei Lui, înţelese ceea ce a făcut şi zise: "o, Mesagerule! De acum înainte, cât am cheltuit în numele duşmăniei pentru Tine şi İslam, voi cheltui îndoit pentru İslam, îmi dau cuvântul! " Şi la Yermük se ţinu de cuvânt, acolo dându-şi şi viaţa.

La războiul de la Yermük, İkrime a participat împreună cu soţia şi copiii. El este rănit şi dus într-un cort. Îi spune soţiei, care plângea la căpătâiul lui: "Nu plânge! N-am să mor până nu văd victoria." Aceasta este o minune care-i aparţi-ne. Nu după mult timp intră în cort unchiul său, Hişam, zicând: "Veste bună, Allah ne-a dat victoria." Atunci İkrime le-a spus: "Sculaţi-mă în picioare, căci a intrat Mesagerul lui Allah." şi adresându-se spiritului Mesagerului lui Allah spune urmă-toarele: "O, Mesagerule! Mi-am respectat cuvântul dat? Mi-am îndeplinit învoia-la?" Apoi cu ultima suflare recită versetul de mai jos şi-şi încredinţează sufletul lui Allah: "Fă-mă să mă săvârşesc ca supus (musulman) şi să mă întâlnesc cu cei buni!" (Yusuf [Iosif], 12 / 101)

Da, în problema calauzirii oamenilor pe calea dreaptă, Mesagerul lui Allah avea ambiţie, El neadmiţând o nereuşită în misiunea sa de comunicare. Îşi întin-dea braţele către mii şi sute de mii de oameni, atrăgând mii şi sute de mii în cli-matul de lumină. Îi atrăgea, dar nu se sătura, deoarece dorea ca din marea sa milostenie să beneficieze toţi. Da, până şi duşmanilor vieţii îşi întindea braţul mărinimos şi astfel arăta că însuşirea comunicării pe care o au profeţii, este un orizont de neatins.

Nu aveau somn din pricina junghiului comunicării

Toată viaţa sa, mesagerul lui Allah nu a avut un somn liniştit. Deoarece El era încărcat cu toate necazurile omenirii. Da, dacă i s-ar atribui numai Stăpânului Lumilor cuvintele "În viaţa lui nu a dormit liniştit, închizându-şi ochii.", ar fi adevă-rat, căci toată viaţa lui s-a consumat în slujba comunicării.

În primii ani ai perioadei Mecca mergea din târg în târg, din stradă în stra-dă şi unde se forma un bazar, Mesagerul lui Allah neapărat mergea acolo şi che-ma, pe cei pe care-i găsea, la Religia Dreaptă. În calea Lui era expus diferitelor comportamente, fiind maltratat, primit cu pietre. El nu lua în seamă toate acestea şi îşi urmărea scopul. Pe când îngerii nu se încumetau nici să-l privească drept în faţă, idolatrii îl scuipau. Ca urmare a faptului că uneori soarele, pentru a nu-i dău-na tenului prin căldura sa, trecea peste chipul Lui un nor precum o năframă, fă-cea să se risipească insultele.

După ce a fost pogorât versetul "Şi avertizează-i pe cei apropiaţi de Tine din tribul Tău." (Şuârâ [Poeţii], 26 / 214), El imediat adună în jurul său toate tribu-rile şi clanurile şi le zise: "Allah (c.c) mi-a poruncit să-i previn pe cei apropiaţi mie. Voi îmi sunteţi cei mai apropiaţi. Dar, până când voi nu veţi zice "Nu există altă divinitate în afară de Allah!", nu pot să fac nimic pentru voi în faţa lui Allah. Dacă veţi rosti aceste cuvinte, voi fi martorul vostru în rai."

El aşa le vorbi, dar dintre toţi cei de faţă, numai unchiul său, Ebu Leheb zise – mai bine nu zicea - : "Păcat de tine, pentru asta ne-ai chemat?", apoi toată lumea se risipi.

Toată avuţia Măritei Hatice se topise în zaiafeturile date în cinstea mărimi-lor din Mecca. Mesagerul lui Allah îi poftea, îi ospăta şi se trudea din greu, spu-nându-şi "oare reuşesc să-i fac să înţeleagă măcar câteva cuvinte? Dar, nu se ştie de ce, nu se putea.

Măritul Ali (r.a) ne relatează una dintre aceste întâlniri: "Din nou Mesagerul lui Allah poftise la el acasă mai marii din Mecca. După ce s-au servit bucatele, El începu să vorbească. Le spuse că El este un profet adevărat şi că ei, fiindu-i cei mai apropiaţi, trebuie să-l ajute, apoi întrebă: "Cine dintre voi mă poate ajuta?" Pe atunci eu eram un copil aproape de şapte ani, cu chip palid şi trup slab. În mână aveam o carafă cu care duceam apă. Văzând că nimeni nu-i răspunde Mesagerului lui Allah, n-am mai putut răbda. Am lăsat din mână carafa şi am zis: "Eu sunt, o, Mesagerule!" De trei ori repetă Mesagerul lui Allah această propunere. De fiecare dată, nu se găsi nimeni să răspundă în afară de mine."^[3]

Şi aşa, ani şi ani, Mesagerul lui Allah îşi continuă misiunea de comunicare fără să ştie ce-i oboseala. Dar cei apropiaţi nu-i dădură nici o atenţie. Atunci în-cepu să caute în alte locuri oameni care să-l asculte. Dar şi acolo nu era uşor să găsească oameni stăpâni pe inimile lor. La Taif l-au întâmpinat cu pietre, l-au iro-nizat. A fost gonit din majoritatea corturilor în care a intrat.

Soarta îl făcu să se ducă la Akabe şi să se întâlnească cu oameni curaţi . Acolo cunoscu prima dată şase oameni. Anul următor veniră şaptezeci de oa-meni la Akabe. Mesagerul lui Allah le-a comunicat unele probleme. Dacă voiau să creadă în El, trebuiau respectate anumite condiţii… Ei au primit toate propu-nerile fără şovăială. În timpul acesta, Măritul Abbas i-a sfătuit să ia o hotărâre, arătându-le amănunţit faptul că, acceptarea propunerii înseamnă înfruntarea lumii întregi. Nici unul dintre ei nu dădu înapoi. Şi-au dat cuvântul de a-l prefera pe Mesagerul lui Allah în cele mai grele condiţii. Stăpânul Lumilor îl trimise pe Mus'ab b. Umeyr să-i iniţieze în tainele religiei.

Dorinţa de comunicare a companionilor

Mus'ab era singurul copil al celei mai bogate familii din Mecca. Când a acceptat Islamul, evea şaptesprezece ani. Atunci când trecea pe stradă, fetele ieşeau la fereastră şi-şi fluturau batistele. Era foarte atent cu înţişarea sa.

După ce a îmbrăţişat Islamul, familia nu l-a mai acceptat. Atunci când a plecat la Medina, nu avea nimic decât ce era pe el. Şi după aceea a trăit tot aşa. Când a căzut martir la Uhud, şi-a dăruit trupul (care fusese parcă tocat pe butuc) lui Allah, iar la înmormântare nu a avut nici măcar un giulgiu.

Acest renumit companion învăţăcel al Mesagerului lui Allah, de cum sosi la Medina, începu munca de îndrumare şi comunicare. Nu a rămas uşă la care să nu sune. Avea un spirit atât de curat şi sincer încât, cei care-l ascultau, în scurt timp se îndepărtau de idolatrie şi intrau în Islam. Venirea lui la Medina stâr-ni valuri. El era un izvor luminos, care făcea să strălucească sufletele întunecate.

Es'ad b. Zürare (r.a) avea grijă de casa lui. Cu toate că, namaz-ul de vineri nu era încă obligatoriu şi Mesagerul lui Allah încă nu onorase Medina, acest om aduna la un loc oamenii care credeau şi împreună oficiau namaz-ul de vineri.

Oamenii importanţi din Medina veneau la Mus'ab acasă ca să-l asculte. Cei care veneau erau la început furioşi, dar la plecare nu mai erau ca la venire. Şi Sa'd b. Muaz era dintre aceştia. Într-o zi venise şi el furios şi declarase că nu va da loc celor de la Medina să poarte intrigi. Deoarece, i se relatase venirea lui Mus'ab ca o intrigă şi dorea să o înlăture. Intră în casă. Mus'ab le povestea celor din jur cu glasul lui catifelat. La început, Sa'd fu mai dur, numai că, Mus'ab îl asi-gură astfel: "În primul rând vino, aşează-te şi ascultă. Dacă cele povestite de mi-ne nu-ţi vor plăcea, nu sta pe gânduri şi taie-mi gâtul cu sabia. Îţi jur că nu mă voi împotrivi! "

Aceste cuvinte au fost de-ajuns pentru a-l topi pe Sa'd b. Muaz. Nu după mult timp se înălţă până la starea de înger şi îşi strigă mărturia de credinţă. Da, Sa'd b. Muaz îngenunchiase în faţa lui Mus'ab b Umeyr şi devenise musulman. În acea zi, în Medina era un entuziasm asemănător momentului intrării lui Ömer în Islam, la Mecca. În scurt timp acest eveniment găsi ecou în rândurile clanurilor din împrejurimi.

Aşa cum s-a văzut, Mesagerul lui Allah difuza fără încetare, fără odihnă dreptatea şi adevărul, iar ucenicii şi învăţăceii lui, răspândiţi în cele patru zări ale lumii, se străduiau să-şi exprime, în cel mai înalt grad, misiunea de răspândire a dreptăţii. Datorită luminoaselor inimi aprinse de aceste făclii, lumea urma să de-vină strălucitoare. Nu era acelaşi sentiment şi aceeaşi simţire, care i-au trimis pe Mus'ab la Medina, pe Talha la Dumetü'l-Cendel, apoi în anii următori, pe Berâ şi Halid la Yemen?

Dacă unii dintre companioni nu reuşeau acolo unde erau trimişi, Mesage- rul lui Allah îi înlocuia şi această schimbare negreşit îşi arăta aspectul şi sensul pozitiv. De exemplu, Halid b. Velid nu a reuşit în Yemen, unde fusese trimis să îndrume. Mai târziu, Mesagerul lui Allah îl trimise acolo pe Măritul Ali, iar pe Halid l-a repartizat în Necran, unde se aflau creştinii.

Berâ b. Azib astfel ne relatează acest eveniment:

"Am rămas zile întregi în Yemen împreună cu Halid; Până la venirea lui Ali, nimeni n-a crezut în noi şi nu a făcut parte din rândurile noastre. Numai cu venirea Măritului Ali, lucrurile s-au schimbat dintr-o dată. Oamenii au început să intre în Islam grupuri-grupuri şi să devină musulmani."^[4]

Da, la Yemen reuşise Măritul Ali, deoarece avea un trecut lung lângă Me-sagerul lui Allah. Cu deosebire era veriga de aur ce venea de la Măritul Hasan şi Măritul Hüseyin şi părintele tuturor asociaţilor, sfinţilor şi profeţilor care vor veni. Chiar şi astăzi dreptatea şi adevărul sunt reprezentate sub protecţia aripilor lor. Şi iată că Măritul Ali cucerea Mecca prin cuvintele sale ce topeau inimi, în aşa fel încât, în ziua în care urma să fie cucerită Mecca, toţi aceşti oameni treceau la re-ligia islamică.

Tweet

Whatsapp