Călătoriile

Călătoria spre Damasc şi călugărul Bahîra

Cărţile despre viaţa profetului relatează despre prima călătorie a Trimisului lui Allah împreună cu Ebu Talib la vârsta de doisprezece ani. Această călătorie s-a făcut la Damasc. Caravana cu care mergeau a făcut popas într-un loc. Pe Mesagerul lui Allah l-au lăsat să stea de pază, iar ceilalţi s-au retrag să se odihnească. Călugărul Bahîra, căruia unii îi zic greşit "Buhayra", atunci când se uita cum vine caravana, un fapt i-a atras atenţia, şi anume, deasupra caravanei plutea un nor, urmărind-o. Dacă caravana mergea, se deplasa şi norul, iar atunci când caravana stătea, şi norul înceta să se mişte.

Bahîra invită la masă pe cei care veniseră cu caravana. Această atitudine uimeşte pe toată lumea, căci Bahîra nu făcuse acest gest şi cu alţi călători. În a-fară de profet, toţi acceptă invitaţia, însă călugărul nu găseşte printre cei veniţi pe cel pe care-l aştepta. El întreabă dacă cineva a rămas să aibă grijă de caravană. Aflând adevărul, îl cheamă şi pe El, întrebându-l pe Ebu Talib cine este. Acesta îi răspunde: "Este fiul meu", dar Bahîra nu prea crede deoarece, după constatarea lui, trebuia să fie El. Ştia că tatăl Lui murise înainte de naşterea Lui. Chemându-l deoparte pe Ebu Talib, îi recomandă sa nu mai continue călătoria căci, după pă-rerea lui, evreii erau oameni invidioşi. Ei îşi pot da seama, după fizionomia băiatului, că El este ultimul profet şi, deoarece nu este din rândul lor, pot să-i facă rău. Din această pricină îi spune lui Ebu Talib: "Renunţă la această călăto-rie!" Ebu Talib face aşa precum îi recomandase Bahîra şi, invocând un pretext, se desparte de cei din caravană şi se întoarce la Mecca.^[1]

Bahîra spunea adevărul, dar exista o particularitate pe care nu o ştia. Profetul era sub ocrotirea lui Allah (c.c) de la naştere pâna la ultima suflare. Versetul: "O, trimisule! Allah te va ocroti de oameni. Allah nu călăuzeşte un popor de tăgăduitori." (Maide [Masa], 5/67) redă acest lucru. Da, Stăpânul aşa zicea şi a procedat întocmai…

A doua călătorie la Damasc

Muhammed (s.a.s) face a doua călătorie la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. De data aceasta, este trimis de Mărita Hatice în fruntea unei caravane, atunci când era asociat cu ea. Şi de data aceasta se întâlneşte cu Bahîra. Acesta îmbătrânise mult. Văzându-l pe Mesagerul lui Allah tare se bucură, căci el aşteptase o asemenea zi şi îi spune: "Tu o să devii profet. Ah, de-aş apuca ziua în care va fi vestită profeţia ta! Să-ţi duc încălţările şi să te slujesc." El n-a mai apucat acele zile, dar sigur prin această acceptare va dobândi multe lucruri în ziua de apoi.

Toată lumea îl aştepta pe El

Numărul celor care îl aşteptau şi îi vesteau sosirea nu se limita la câţiva oameni. Ei erau mulţi. Unul din aceştia era Zeyd b. Amr. Renumitul companion, care făcea parte dintre cei care încă fiind în viaţa aflaseră de la Muhammed (s.a.s) că după moarte vor intra în rai, era tatăl lui Saîd b. Zeyd şi unchiul Măritu-lui Ömer şi făcea parte din neamul hanefiţilor. Această personalitate renunţase la idoli, afirmând că nu sunt de nici un folos. El avea semne şi mărturii când spu-nea: "Eu cunosc o religie care va veni în curând; umbra sa este deasupra cape-telor voastre. Din păcate nu ştiu dacă eu voi mai apuca acele zile!"

Zeyd era impresionat de această veste şi era un om a cărui conştiinţă se trezise, căutând dreptatea. El credea în unicul Allah (c.c) şi se lăsa în voia Lui, dar nu putea să spună "Allah al meu" celui în care credea şi nici nu ştia cum să-şi exprime credinţa.

Âmir b. Rebî'a, unul dintre urmaşii însoţitorilor profetului, ne relatează ur-mătoarele: "Am auzit de la Zeyd b. Amr; el aşa zicea: "Eu aştept un profet care va veni, fiind din neamul lui Avraam şi al lui Abdülmuttalib. Nu cred că voi apuca acele zile, dar cred, aprob şi primesc această venire, căci El este un profet drept. Dacă tu vei avea zile şi vei ajunge în preajma Lui, transmite-i şi din partea mea salutări! Acum să-ţi dau unele indicii despre frumuseţea şi măreţia Lui, dar să nu te miri! " Eu i-am răspuns: "Pofteşte de-mi povesteşte!" El a continuat; "Este de talie mijlocie. Nu este nici prea înalt, nici prea scund. Părul nu-l are drept şi nici creţ. Numele îi este Ahmed. Locul naşterii este Mecca. Ca profet tot aici va fi tri-mis. Mai târziu, poporului său nu îi vor plăcea schimbările aduse şi va fugi din Mecca. Va emigra în Yathrib (Medina) şi religia pe care o va aduce se va propaga de acolo. Nu fi nepăsător faţă de El! Eu am colindat ţinut după ţinut, căutând religia lui Avraam. Toţi învăţaţii evrei şi creştini cu care am stat de vorbă mi-au spus că ceea ce caut eu va veni mai târziu şi mi-au relatat tot ceea ce ţi-am spus mai sus, subliniind faptul că este ultimul profet şi după El nu va mai veni niciunul."

Âmir b. Rabî'a continuă: "A venit ziua în care şi eu am devenit musulman. I-am relatat întocmai Mesagerului lui Allah cele spuse de Zeyd. Când i-am transmis salutările lui, s-a recules şi le-a acceptat apoi a zis: "L-am văzut pe Zeyd cum umbla prin rai, târându-şi poalele."^[2]

Varaba b. Nevfel era un învăţat creştin şi era rudă cu Mărita Hatice. Atunci când Mesagerul lui Allah a început să aibă primele revelaţii, Maica noastră Hatice s-a dus la el şi l-a întrebat care este poziţia lui. Acesta i-a răspuns: "O, Hatice! Este un om de cuvânt. Ceea ce vede sunt lucruri ce trebuiesc văzute la începutul unei profeţii. La El a venit Gabriel. Şi la Măritul Moise şi la Măritul Iisus tot el a venit. În cel mai scurt timp va deveni profet. Dacă voi ajunge la acele zile, îi voi jura credinţă şi-L voi sprijini."^[3]

Abdullah b. Selâm era un învăţat evreu. Să-l ascultăm relatând cum a de-venit musulman: "Atunci când Mesagerul lui Allah a emigrat în Medina, şi eu, ca şi toţi, m-am dus să-L văd. Era înconjurat de mulţi oameni. Când am ajuns, de pe sfintele Lui buze se revărsau următoarele cuvinte: "Salutaţi-i pe cei care vin la voi şi daţi-le de mâncare." Am fost pătruns de măreţia vorbelor Lui şi de profunzimea expresiei de pe chipul Său. Pe loc mi-am exprimat profesiunea de credinţă şi am devenit musulman. Căci, înfăţişarea Lui nu putea să fie decât a unui profet".^[4]

Abdullah b. Selâm (r.a) era o personalitate importantă. Era un descendent al lui İosif.^[5] Era un om respectat. Mărturia lui este preamărită în Coran şi este relatată drept argument: "Spune: "Vedeţi că este de la Allah, iar voi nu credeţi! Un martor dintre fiii lui Israel a mărturisit însă că este asemenea cu ceea ce au ei şi că el crede, pe când voi vă îngâmfaţi. Allah nu călăuzeşte poporul nedrept." (Ahkâf [Ahkâf], 46/10).

Cel care este menţionat în această sura, este Abdullah b. Selâm. Oricât au încercat unii comentatori să demonstreze că acest verset este meccan, pă-rerea că ar fi medinit este mai puternică. Adică, sura Ankâf este meccană, numai acest verset este medinit, şi relatează despre Abdullah b. Selâm.

Pentru ce n-au crezut?

Unii dintre evrei şi creştini îl cunoşteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura şi invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaştere era aşa de certă şi limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi cunoşteau personalitatea sub toate aspectele. Coranul atrage atenţia asupra acestui adevăr: "Cei cărora le-am dat Cartea îl cunosc pe el, precum îşi cunosc fiii, însă unii dintre ei ascund Adevărul, cu toate că-l ştiu. (Bakara [Vaca], 2/146).

În acest verset, cu toate că numele Mesagerului lui Allah nu este menţionat, se semnalizează numirea Lui, Cartea, în tot cuprinsul, pomenind de venirea ultimului profet, iar prin El, ei înţelegeau Persoana trecută în Tora şi Biblie. Acea Persoană este Muhammed(s.a.s), fără îndoială. Pe El îl cunoşteau mai bine decât proprii fii.

Măritul Ömer (r.a) îl întreabă pe Abdullah b. Selâm: "Îl cunoşteai pe Mesa-gerul lui Allah ca pe propriul fiu? El răspunde: "Îl cunoşteam mai bine decât pe fiul meu." Măritul Ömer: "Cum aşa?" Atunci dă următorul răspuns: "În privinţa fiului meu pot să am îndoieli. Poate că m-a înşelat nevasta. Dar nu am nici o îndoială că Mesagerul lui Allah este ultimul profet." Acest răspuns atât de mult îl bucură pe Măritul Ömer încât, se scoală şi-l sărută pe cap pe Abdullah b. Se-lâm.^[6]

Gelozia şi invidia

Da, ei îl cunoşteau prea bine pe Mesagerul lui Allah, dar una este a crede şi alta, a cunoaşte. Îl cunoşteau dar nu puteau să-İ jure credinţă. Gelozia şi invidia erau piedici în calea credinţei. "Acum , când le-a venit o Carte de la Allah, întărind ceea ce aveau deja-deşi odinioară şi ei ceruseră biruinţă asupra celor care tăgăduiau-acum, când le-a venit ceea ce ştiau, tăgăduiesc. Blestemul lui Allah fie asupra tăgăduitorilor!" (Bakara [Vaca], 2/89).

În acest verset, Cel Drept relatează cauza adevărată a neacceptării Mesa-gerului lui Allah. Problema era că ultimul profet nu era dintre evrei. Dacă Trimisul lui Allah ar fi ieşit din rândurile lor, fără nici o îndoială, atitudinea lor ar fi fost alta.

Abdullah b. Selâm (r.a), venind în faţa Mesagerului lui Allah: "O, Trimisule, ascunde-mă undeva şi câţi învăţaţi evrei sunt în Medina, cheamă-i! Apoi să-i întrebi cât de bine ne cunosc, pe mine şi pe tatăl meu. Sigur răspunsul lor va fi pozitiv. Apoi eu voi apărea de unde m-am ascuns şi voi declara că am devenit musulman." Mesagerul lui Allah primeşte această propunere. Abdullah b. Selâm se ascunde în casă. Învăţaţii evrei intră şi-şi ocupă locurile. Domnul nostru îi întreabă: "Ce fel de oameni sunt Abdullah b. Selâm şi tatăl său?" Ei răspund: "El şi tatăl lui sunt dintre cei mai învăţaţi şi onoraţi printre noi." Mesagerul lui Allah din nou îi întreabă: "Dacă el mă acceptă, ce aveţi de spus?" Ei: "Imposibil, aşa ceva nu se poate!" Tocmai atunci Abdullah b. Selâm iese de unde se ascunsese. Exprimându-şi mărturia de credinţă, recunoaşte profeţia Domnului nostru. Ei rămân uimiţi şi-şi retrag cuvintele de laudă aduse mai înainte: " Este cel mai răutăcios dintre noi, este fiul celui mai răutăcios om." Ca urmare profetul nu le-a mai permis să mai rămână în preajma Lui.^[7]

Această întâmplare demonstrează că evreii îl cunoşteau pe Mesagerul lui Allah. Având idei preconcepute şi fixe, se îndepărtau de la credinţă.

În această problemă şi Selmân-ı Fârisî era un argument. Înainte fusese adept al zoroastrismului, dar se înflăcăra din dorinţa de a găsi o religie a dreptă-ţii. Apoi, trecând la creştinism, se închise în biserică. Simţindu-şi aproape sfârşi-tul, îi cere călugărului de care se ataşase să-i recomande pe cineva, iar acesta vorbeşte cu un alt călugăr, şi tot aşa se măreşte numărul celor din jurul lui. Unul din învăţaţii creştini îl sfătuieşte: "Fiul meu, n-a mai rămas nimeni pe care să ţi-l recomand. Dar venirea ultimului profet s-a apropiat mult. El va veni din neamul hanefiţilor al lui Avraam, se va ivi din locul în care a emigrat Avraam; apoi va pleca în alt loc, unde se va stabili. Sunt dovezi clare asupra faptului că este profet. Dacă poţi să te duci, acolo du-te. El nu primeşte de pomană. Primeşte un dar, iar între omoplaţi are un semn al dărniciei."

Restul să aflăm chiar de la el: "Ca să mă duc acolo unde îmi spusese că-lugărul, am căutat o caravană. Am găsit o caravană şi m-am tocmit să mă ia şi pe mine. Ei au acceptat. Ajungând la Vâdi'l-Kurâ, m-au vândut unui evreu ca sclav. Văzând plantaţiile de curmali, mi-am zis că este locul indicat de călugăr şi am rămas acolo. Apoi într-o zi veni unul din neamul Kurayza şi mă cumpără, du-cându-mă la Medina. Acolo munceam la plantaţiile de curmali. Nu aveam nici o ştire despre Mesagerul lui Allah. Într-una din zile culegeam curmale, căţărat în copac, iar evreul care mi-era stăpân stătea sub copac. După un timp veni un nepot, care zise furios: "Allah să-i pedepsească, toată lumea pleacă la Kaaba. Un om care a venit din Mecca şi-a proclamat profeţia şi ei cred că este profet!"

Am început să tremur de nerăbdare. Era cât pe ce să cad din copac în capul stăpânului meu. Am coborât repede şi l-am întrebat: "Ce spui? Ce tot zici? Ce fel de veste este aceasta?" Stăpânul meu, văzându-mi emoţia, m-a lovit cu dosul palmei, zicând: "Ce te priveşte pe tine? Tu vezi-ţi de treaba ta!" Eu: "Nimic, voiam doar să ştiu ce s-a întâmplat." Mi-am continuat lucrul, dar de cum s-a lăsat noaptea, mi-am strâns lucrurile şi am plecat la Kaaba. Mesagerul lui Allah se afla împreună cu companionii săi. Le-am spus: "Voi sunteţi oameni săraci, eu căutam pe cineva ca să-i dau de pomană. V-am adus acestea de pomană, poftiţi, mân-caţi!" Mesagerul lui Allah zise către cei din jur: "Mâncaţi voi!", dar El nici nu se atinse. Eu în sinea mea: "Iată primul semn de care mi-a spus călugărul." A doua zi de dimineaţă m-am dus din nou, dar de data aceasta le-am zis că este un dar. Mesagerul lui Allah îi pofti pe cei din jur şi mâncă şi El. Eu: "Şi al doilea semn este acesta" mi-am zis.

Decedase unul dintre companioni. La înmormântarea care avea loc la cimitirul din Medina participa şi Mesagerul lui Allah. M-am dus lângă El şi l-am salutat. Apoi, trecând în spate, am încercat să-i văd semnul profeţiei. Simţindu-mi prezenţa, nu se mişcă, iar eu am reşit să-i văd semnul profeţiei, căci avea umerii dezgoliţi. Astfel am descoperit şi al treilea semn de care-mi vorbise călugărul cu ani în urmă. Nu m-am mai stăpânit şi am sărutat semnul. Muhammed (s.a.s) mă opri, iar eu am început să-i povestesc prin ce am trecut. M-a ascultat împreună cu companionii săi..."^[8]

Da, cei care au lăsat deoparte indărătnicia şi invidia şi au privit spre El, s-au ataşat de El, l-au iubit. Între situaţia de ieri şi de astăzi nu există nici o dife-renţă. Şi azi, mii, sute de mii de oameni, văzându-i superioritatea, acceptă acest lucru, propovăduind în întreaga lume faptul că El este ultimul profet. Mai există o chestiune neschimbată de-alungul timpului şi anume, faptul că cei care nu s-au lepădat de îndărătnicie şi invidie, chiar dacă ştiau că este profet, nu au putut crede…

Simţul rivalităţii

Muğîre b. Şu'be relatează: "Stăteam împreună cu Ebu Cehil. Veni Mesa-gerul lui Allah şi ne comunică unele lucuri. Ebu Cehil zise cu obrăznicie: "Muhammed! Dacă faci aceste lucruri ca să ai martori dincolo că ne-ai adus la cunoştinţă, nu te osteni deloc, eu voi depune mărturie, dar acum nu mă tulbura." Mesagerul lui Allah se despărţi de noi. Eu l-am întrebat pe Ebu Chil: "Tu într-adevăr crezi în El?"

Mi-a răspuns: "Cred că într-adevăr este profet, dar între noi şi haşemiţi există o rivalitate de mult timp. Ei se laudă că au măreţie, că sunt păzitorii locurilor sfinte de la Mecca. Şi acum, când afirmă că şi profetul este din rândurile lor, eu nu mai pot rezista."^[9]

Koreişiţii se adunaseră şi în urma unor dezbateri, iau hotărârea de a-l tri-mite pe Utbe b. Rebî'a la profet. Acesta urma să încerce a-l convinge să renunţe la cauză. Această persoană făcea parte din clasa intelectualilor, stăpânea bine literatura arabă, era un om avut. Se duce la El şi, încercând speculaţii logice, întreabă: "Muhammed! Tu eşti cel fericit sau tatăl tău, Abdullah?" Mesagerul lui Allah nu răspunse nimic, dimpotrivă, prin tăcerea sa, dădu cel mai bun răspuns acestui neghiob. Utbe continuă: "Dacă accepţi că el este mai fericit decât tine, cu siguranţă că se închină divinităţilor pe care tu i-ai defăimat. Dimpotrivă, dacă te crezi mai fericit decât el, atunci vorbeşte şi eu să te ascult!"

Mesagerul lui Allah l-a întrebat: "Ai terminat tot ceea ce aveai de spus?" "Da", zise Utbe şi tăcu. Profetul căzu în genunchi şi începu să recite din sura "Fussılet" (Au fost lămurite), versetul 13: " Dacă ei se întorc, spune-le: "Eu v-am prevenit asupra trăznetului care va fi asemenea trăznetului care i-a nimicit pe adiţi şi tamudiţi."

Atunci Utbe n-a mai rezistat şi a început să tremure ca scuturat de friguri. Ducându-şi mâinile la buzele sfinte, sleit de puteri, zise: "O, Muhammed, taci! Taci în numele lui Allah în care crezi!", apoi plecă.

Mai marii din Mecca aşteptau rezultatul. Lui Ebu Cehil nu-i plăcuse starea în care se întorsese Utbe. Zise celor din jur: "Nu s-a întors la fel cum a plecat." Utbe se dusese direct acasă. Versetele pe care le ascultase îl loviseră precum fulgerul. Mai târziu la uşa lui veni Ebu Cehil, cel care era stăpânit de diavol, căci se temea că Utbe îşi exprimase mărturia de credinţă, ştiindu-i părţile slabe. Trebuia să lovească în orgoliul lui. Trecu la acţiune şi zise: "Utbe, am înţeles că Muhammed te-a lăudat foarte tare. În cinstea ta a dat o masă, unde ai mâncat şi ai băut, iar tu, nemairezistând la atâtea laude, ai rostit mărturia de credinţă. Aşa vorbeşte lumea." Utbe se înfurie, i se umflară venele: "Cu toţii ştiţi că eu n-am nevoie de bucatele Lui, deoarece sunt cel mai bogat dintre voi, dar cele spuse de Muhammed m-au cutremurat. Ceea ce citea nu erau versuri şi nu semănau cu vorbele unui prezicător. Nu ştiu ce să zic, căci este un om cu vorba dreaptă. Ascultându-i vorbele, m-am temut să nu pătimim şi noi ce au pătimit adiţii şi tamudiţii…"^[10]

Alte cauze

Aceste mărturii, confesiuni, nu erau proprii doar unui număr mic de oa-meni. În general, în conştiinţă, convingerea este aceeaşi. Dar influenţe negative precum teama, lăcomia, ambiţia şi îndărătnicia îi făceau să nu creadă. Iată, Coranul redă starea lor şi, ca o consolare pentru Domnul nostru, porunceşte:

"Ştim că te mâhneşte ceea ce spun. Ei nu pe tine te socot mincinos, ci, cei nedrepţi, se leapădă de semnele lui Allah." (En'âm [Vitele], 6/33).

Ei îţi reproşează multe, iar aceste imputări te necăjesc. Să nu te întristeze spusele unor învinşi, ale unor oameni lipsiţi de noroc, egoişti ce nu pot renunţa la obiceiurile lor. Ei cu adevărat nu te acuză pe tine de minciună. Niciunul din ei nu se va ridica să-ţi reproşeze că spui minciuni. Deoarece, şi ei ştiu că eşti scutit de a spune minciuni. Ei sunt cei care te-au numit "devotat". Priveşte cât sunt de proşti; ei nu cred în lucrurile pe care ţi le reproşează ţie şi cu toate raţionamente-le şi mintea lor, au curaj să facă aşa ceva. În cazul acesta pentru ce să te necă-jeşti!?

Dacă există cineva care ar trebui să se necăjească, acela ar fi cel care, fiind împotriva Persoanei care ţine hăţurile lumii de azi şi de apoi, nu a putut profita, deschizând calea beneficiului.

Tweet

Whatsapp