Blândeţe, bunătate (Hilm)

Caracterul blând al Profetului nostru

În capitolul precedent ne-am străduit să redăm faptul că, Mesagerul lui Allah este cea mai strălucitoare, mai luminoasă oglindă pentru reflectarea milos-teniei şi milostivirii Celui Drept. Ne-am străduit să relatăm în mică măsură, dar de-ajuns pentru a da o idee, felul în care a fost un echilibru de milostenie şi mi-lostivire, cum a realizat acest lucru prin raţiune.

Şi în acest capitol, ne vom strădui să prezentăm blândeţea Domnului Tu-turor Sufletelor, legat de milostenia şi milostivirea Domnului nostru; în acest caz ele au o dimensiune aparte.

Blândeţea este precum o cheie de aur, dăruită Mesagerului lui Allah. Cu această cheie El a deschis multe inimi şi a pus stăpânire pe ele. Dacă n-ar fi existat această blândeţe, multe inimi nestatornice s-ar fi confruntat cu unele severităţi şi contrar situaţiei de astăzi, unii ar fi luat poziţie faţă de İslam, iar alţii s-ar fi îndepărtat. Numai datorită blândeţii Mesagerului lui Allah, acestea au fost preîntâmpinate şi cât mai mulţi au aderat la İslam.

Da, blândeţea era una dintre cele mai deosebite înşuşiri acordate de Cel Drept apropiatului Său şi reflecta întocmai milostenia. Într-un verset, în care se relatează această problemă, Cel Drept porunceşte:

"Prin harul lui Allah, Tu Te-ai purtat cu blândeţe faţă de ei. Dacă ai fi fost dur şi cu inima aspră, atunci, ei s-ar fi împrăştiat din jurul Tău. Deci, iartă-i şi roagă-Te pentru mântuirea lor! Dar, odată ce ai luat o hotărâre, atunci bizuie-Te pe Allah! Căci, Allah îi iubeşte pe cei care se încred în El." (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 159).

Aşa cum se înţelege şi din verset, blândeţea vine de la milostenie. Dacă Mesagerul lui Allah ar fi fiost dur şi aspru – şi nu este – toţi cei din jur s-ar fi îm-prăştiat şi s-ar fi dus. Prin larga Sa milostenie, Cel Drept i-a dat un caracter blând. Adică i-a dat cunoştinţe desăvârşite şi trăsături atât de paşnice, blânde încât, pe nimeni nu a necăjit şi cine se aştepta la spini, a primit trandafiri. Cum s-ar fi putut să fie necăjiţi oamenii în ale căror inimi a pătruns şi a pus stăpânire pe sufletele lor!

Acest verset a fost pogorât cu prilejul războiului de la Uhud. Cu toate că, Mesagerul lui Allah a explicat companionilor săi tot felul de tactici şi tehnici ale războiului, până la cele mai mici detalii, neînţelegerea unor dispoziţii şi porunci şi părăsirea amplasamentului, a dus la înfrângerea temporară a musulmanilor. Luând în considerare rezultatele, poate nu este corect să se considere o înfrân-gere, dar nici victorie nu se poate numi…

Vestea că Mesagerul lui Allah a fost ucis, i-a panicat pe musulmani. În tim-pul acesta, acolo se aflau şi oameni care gândeau ca Enes b. Nadr. Acesta le-a zis: "Pentru ce mai staţi în locul unde a fost ucis Mesagerul?"[1] Atunci ei au plecat şi şi-au dat viaţa pentru Allah. De altfel, aceasta era calea: să alerge şi să se sacrifice pe calea Mesagerului Generos.

Dacă s-ar fi acţionat în conformitate cu poruncile şi indicaţiile profetului, atunci ar fi existat posibilitatea unei reuşite şi chiar s-ar fi obţinut victoria. Pe când, slaba opoziţie cât de mult a schimbat rezultatul şi i-a pus într-o situaţie periculoasă.

Acum să ne oprim un pic asupra acestui punct. Dacă în fruntea acestei comunităţi nu s-ar fi aflat Mesagerul lui Allah ca lider, ci altcineva, care ar fi fost atitudinea acestuia faţă de aceşti oameni, care nu ascultau de porunci sau li se opuneau? Oare se putea comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Şi dacă El este liderul lor material şi spiritual…

Da, ei învăţaseră toate adevărurile de la El. Au fost martori de sute de ori la reuşitele Lui în orice problemă. El i-a avertizat insistent să nu-şi părăsească locurile. Iar acum suportau cu durere pedeapsa pentru neascultarea cuvintelor Lui. Pe lângă atâţia martiri, nu mai era nimeni care să nu fi fost rănit. Mai cu seamă Mesagerul lui Allah avea capul spart, dinţii sfărâmaţ şi trupul acoperit de sânge. Da, dacă în locul Mesagerului lui Allah ar fi fost alt lider, nu ar fi rostit, din cauza enervării, cuvinte precum " Nu v-am spus să faceţi aşa? "

În această problemă foarte sensibilă, Coranul formează un obstacol în calea posibilelor Lui gânduri şi I se adresează prin versetul prezentat mai sus.

Era o clipă şi o situaţie atât de delicată încât, cel mai mic gest, mimică şi acţiune, care ar fi apărut din partea liderului, în această atmosferă psihologică, ar fi avut un efect cu totul diferit faţă de timpuri normale.

Într-o perioadă, în care era necesar să se ferească de orice acţiune care ar fi putut să-i jignească şi să-i supere, Coranul se adresează Mesagerului lui Allah: Dacă ai fi fost dur şi cu inima aspră, atunci ei s-ar fi împrăştiat din jurul Tău." (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 159). Companionii nu-şi schimbaseră vechea atitudine; ei se învârteau în jurul Mesagerului lui Allah precum nişte fluturi.

Morala şi onestitatea Lui era Coranul. La originea celor relatate nouă de Coran, stă morala divină. Nu se vede că, cu cât oamenii se împotrivesc lui Allah şi arată nesupunere, cu atât El le acordă bogate mijloace de trai. Când ei Îl calomniază atribuindu-I fiu şi pereche, Allah, prin milostivirea Sa, le acordă diferi-te binefaceri. Soarele, prin căldura şi lumina sa, norii, prin ploile ca nişte lacrimi, aleargă în ajutorul oamenilor, pământul îşi deschide pieptul, oferind felurite plan-te şi fructe, iar ei răspund acestor binefaceri prin nerecunoştinţă.

Da, oamenii nu răspund cu mulţumiri şi recunoştină nici măcar la una din-tre milioanele de binefaceri pe care le primesc. Numai că, Allah, care este blând şi paşnic, nu-i pedepseşte imediat, nu-şi schimbă obiceiul divin din cauza greşeli-lor făcute, tot mereu dăruieşte, şi dăruieşte…

Faptul că, Măritul Muhammed (s.a.s) a fost numit cu acest nume al Celui Drept, a fost dotat cu morala Lui, este o reflecţie a însuşirilor şi numelor Celui Drept. De altfel, Coranul spune despre El: "El este bun, milostiv cu credincioşii." (Tevbe [Căinţa], 9 / 128).

Nu numai despre El, ci şi despre bunicul lui, Măritul İbrahim când se po-vesteşte, se aminteşte de blândeţea Lui şi Coranul spune: "Abraham era blând şi plin de cucernicie!" (Hud [Hud], 11 / 75).

Abraham avea un caracter blând în cel mai înalt grad. El tremura la gân-dul că asupra oamenilor ar putea cădea o nenorocire. Până în zori îşi exprima regretele şi tristeţea, se îndrepta către Allah, în orice clipă a vieţii relua calea lui Allah şi cu inima curată şi plină de emoţie, se îndrepta către Allah.

Mesagerul lui Allah considera că seamănă cu Măritul Abraham. Da, în blândeţe şi bunătate, El semăna cu bunicul Abraham.

Pentru toţi prietenii Săi adevăraţi, blândeţea era de o importanţă funda-mentală. Chiar şi faţă de cei care-l aşteaptă cu ură şi duşmănie la fiecare colţ de stradă, omul trebuie să arate bunătate. Cel care lucrează la darac îi iartă pe cei care-i retează braţele, cel care se chinuie într-un lac de sânge, în loc să-i bleste-me pe cei care-l trimit în surghiun precum un asasin, pe cei care-l fac să colinde din închisoare în închisoare, El se roagă pentru mântuirea lor şi le arată pe ce treaptă înaltă se află bunătatea. Dacă şi urmaşii ar putea înţelege măreţia cuprinsă în blândeţe şi bunătate!

Din nou ne întoarcem la Măritul Abraham. Duşmanii îl aruncă în flăcări, iar Cel Drept porunceşte focului: "O, focule! Fii răcoros şi salvează-l pe Abraham! " (Enbiya [Profeţii], 21 / 69). Deoarece, Abraham era înzestrat cu anumite calităţi. El nici nu-şi ieşea din fire, nici nu se comporta rece faţă de oameni. El era un om al Păcii (Selam). A avut parte de aceeaşi conduită din partea Celui Drept. Abra-ham fiind înzestrat cu morala lui Allah, oare Allah (c.c) putea să se comporte altfel cu el? "Selam" era numele Celui Drept, iar focul era pentru Abraham "Se-lam".

Această morală a blândeţii, iniţiată de Măritul Abraham, Mesagerul lui Allah a înălţat-o pe înalte culmi. Chiar şi atunci când şi-a zdrobit duşmanii şi a avut în mână toate posibilităţile, Mesagerul lui Allah nu s-a despărţit de mărini-mie. El dacă ar fi vrut să-i pedepsească pe cei vinovaţi, oare putea cineva să i se împotrivească? Nu! Poate că erau sute precum Măritul Ömer, care se uitau în ochii lui şi în faţa unui eveniment care-l supăra, cereau învoirea de a scurta nişte capete. Dar El, de fiecare dată, îi potolea pe companioni şi cerea blândeţe şi bunătate.

Într-o zi, au aruncat cu noroi în sfânta sa soţie, de a cărei cinste nu se îndoia câtuşi de puţin. Oricărui musulman dacă i-ar fi făcut un semn, mulţi ipocriţi şi-ar fi pierdut viaţa…şi mulţi ar fi făcut acest lucru cu plăcere. Pe când Mesage-rul lui Allah înghiţea ca pe ghimpi cuvintele ce i se aruncau, trăia chinurile insu-portabile ale conştiinţei, dar nu scotea o vorbă. Această situaţie a ţinut pănâ la înscrierea în Coran a nevinovăţiei onoratei onoratelor, Âişe cea Dreaptă. Toată lumea se uita dacă El va scoate o vorbă.

Câteodată erau oameni care se dedau la acţiuni grosolane în faţa Lui. Da-că El ar fi ridicat doar un deget, o sută de săbii ar fi retezat capetele lor. Numai că El era hotărât să întâmpine cu blândeţe aceste purtări grosolane. Era atât de atent să nu cumva să sperie pe cineva încât, atunci când trebuia să dea o sabie sau un cuţit, întindea mai întâi mânerul. Un astfel de om cum putea să se atingă de viaţa unui om nevinovat?..

El era un om foarte sensibil. Era tulburat şi neliniştit de purtarea grosolană a oamenilor. Numai că, El arunca asemenea atitudini în marea blândeţii sale, le topea şi se comporta cu blândeţe. Aşa de largă îi era lumea simţurilor. De altfel, trăia cu mai mare intensitate decât noi bolile şi indispoziţiile. Într-atât încât, într-o zi fiind bolnav, Abdullah b. Mes'ud (r.a) i-a zis:"O, Mesagerule! Arzi ca un cuptor!"[2] Da, sistemul Lui senzorial era atât de dezvoltat şi El era atât de sensibil.

Se întâmpla ca, o înţepătură de ac pe deget, să-L chinuiască mai tare decât o suliţă ce rănea degetul cuiva. Această emotivitate poate i-a fost dată da-torită misiunii sale sensibile. Oricum, cred că atâta sensibilitate îl face pe om să simtă într-o măsură mai accentuată acţiunile grosolane din jurul lui. Dacă un altul ar fi sensibil într-o asemenea măsură, în fiecare zi ar distruge tot ce-i în jur, dec-lanşând furtuni. Numai că, Mesagerul lui Allah nu făcea aşa ceva, deoarece El era un om blând.

Blândeţea Lui era foarte echilibrată. Blasfemia unui păgân îl făcea să plângă. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a aduce un om pe drumul călăuzitor. Dar, când era vorba de a aplica o pedeapsă, nu acorda nici o com-pensaţie. Oricine ar fi fost, aplica pedeapsa. Dar nici una din delictele pe care le pedepsea, nu era un delict îndreptat împotriva Lui. Dimpotrivă, nu a existat delict săvârşit împotriva Lui, care să nu fie iertat.

Şi în viaţa religioasă, acţiona în acelaşi mod. Alegea pentru sine ce era mai greu şi lăsa asupra celorlalţi lucrurile uşoare. Pentru a nu fi o greutate asupra dreptcredincioşilor şi a nu se interpreta drept obligaţii, îşi făcea rugăciu-nile de tradiţie (sünnet namaz) acasă, de unul singur. Nu exista un alt om care să reziste la lungimea rugăciunilor facultative (nafile namaz) pe care le făcea El. Uneori ţinea post unul după altul, numite posturi alipite (savm-ı visal).

Asemenea lucruri foarte grele şi pe care numai El le putea îndeplini, le făcea de unul singur. Cel Drept îi iertase toate păcatele din trecut. Una din sem-nificaţiile acestui lucru trebuie să fie următoarea: Allah distrusese în El de la în-ceput capacitatea de a cădea în păcat.

De altfel şi El anunţă, într-un hadis referitor la călătoria nocturnă (miraç), că a fost supus unei operaţii morale, spirituale. Cu această ocazie relatează cum îngerii au tăiat din pieptul său o porţiune şi au aruncat-o. Se pare că era ceva legat de senzorial. La Mesagerul lui Allah nu s-a văzut nici măcar începutul unei fapte, care să se poată socoti păcat. Cu toate acestea, mai mult de şaptezeci de ori pe zi se căia şi implora iertarea păcatelor.

În primul rând, El era un om modest, experimentat şi calculat. Datorită faptului că, cu fiecare pas se apropia tot mai mult de Cel Drept, privind de la înălţimea noii situaţii la situaţia anterioară, implora iertarea păcatelor. Adică în fiecare din zilele noi, îşi amintea de cele vechi prin implorarea iertării păcatelor. Chiar şi faptul că acest om lipsit de păcate avea răbdarea de a se afla printre oameni, ajunge pentru a arăta largheţea blândeţii Lui. De altfel, El a fost supus unor acţiuni nerespectuoase, la care a răspuns tot prin blândeţe.

Buhari şi Müslim relatează din Ebu Said el-Hudrî: Un om cu numele de Zü'l-Huveysira veni în faţa Mesagerului Generos (probabil că acea persoană era mongol, deoarece cărţile care relatează viaţa profetului îl descriu astfel: cu ochii înfundaţi, cu pomeţii ieşiţi în afară , cu faţa dolofană şi rotundă, dădea impresia unui scut). În timpul acela, Mesagerul lui Allah era ocupat cu împărţirea bunurilor.

Omul se adresă cu obrăznicie Domnului nostru: "Muhammed, fii drept! " (Dacă acest cuvânt ar fi fost spus unuia dintre noi, cred că ne-ar fi zdruncinat foarte tare. Se putea ca noi să fi făcut şi vreo nedreptate, dar persoana căreia i se spuseseră aceste cuvinte era un profet desemnat să aducă dreptatea pe pământ.)

În timpul acela, Măritul Ömer, care se afla acolo, urlă deodată: "O, Mesa-gerule! Lasă-mă să-l scurtez de cap pe acest ipocrit! "

Mesagerul lui Allah, după ce îl linişteşte pe Măritul Ömer şi pe ceilalţi care gândeau ca el, se întoarce spre acest om şi îi zice: "Păcat de tine! Dacă nici eu nu sunt drept, cine altul poate să fie?"[3]

Într-o altă relatare: "Dacă eu nu sunt drept, înseamnă că m-am ars, sunt distrus."[4]

Într-o altă relatare, se adresează interlocutorului: "Dacă eu n-aş fi drept, înseamnă că te-ai ars, eşti distrus."[5]

Adică, eu sunt profet şi tu eşti nevoit să mi te supui întrutotul. Dacă eu n-aş fi un om al dreptăţii, înseamnă că te-ai ars. Deoarece, atunci nici tu poţi avea parte de dreptate…

Mesagerul lui Allah nu a permis ca acest om să fie ucis, căci El era un om al dreptăţii din cap până la picioare. În acea zi nu trecuse cu vederea de a zugră-vi în persoana lui Zü'l-Huveysira, tipul străinului care va fi implicat în viitor într-o importantă intrigă. Da, Mesagerul lui Allah ştia, fiind înştiinţat de către Allah, că acest individ va genera în viitor o intrigă, va aduce neplăceri asupra dreptcredin-cioşilor săi. De altfel, în timpul Măritului Ali, prezicerile Mesagerului lui Allah s-au adeverit. O mare parte dintre străinii care au venit împotriva Măritului Ali la Nehrivan, aveau trăsăturile acestui om…

Da, Stăpânul Lumilor nu-i spusese nimic nici acestui om. Dacă şi-ar fi mişcat puţin capul sau dacă ar fi tăcut în faţa propunerii Măritului Ömer, atunci era sigură uciderea acestui om necumpătat. Mesagerul lui Allah acţiona după cum îl învăţase Allah şi nu dădea importanţă unor asemenea ignoranţi.

Coranul îi poruncea: "Îndepărtează-Te de neştiutori!" (A'raf [A'raf], 7 / 199) Nu le da importanţă, adică să nu te tulbure acţiunile lor. Neştiutorul acţionează cu neştiinţă. Tu însă nu eşti neştiutor. De aceea, Tu nu poţi riposta la atitudinea lor faţă de tine. Tu eşti blând, ai un caracter paşnic. Prin blândeţea Ta, eşti candidat la cucerirea inimilor lor. De altfel, aşa şi s-a întâmplat. Mesagerul lui Allah, prin blândeţea Sa, a cucerit inimile unor oameni, de la care nu te-ai fi aşteptat la acest lucru.

Enes b. Malik relatează: După cucerirea Hayber-ului, o femeie fripsese o oaie, pusese înăuntru otravă şi-L invitase pe Mesagerul lui Allah la masă. Bişr İbn Berâ, unul din companioni, care se afla la masă, luă o îmbucătură şi muri pe loc. Deci această femeie voise să-L ucidă pe Mesagerul lui Allah cu o puternică otravă.

Partea miraculoasă a acestei probleme nu este subiectul în sine…În timp ce Mesagerul lui Allah ducea o îmbucătură la gură, fu înştiinţat că partea dinspre El a fripturii era otrăvită, iar femeia fu arestată şi adusă în faţa Lui, mărturisindu-şi vina de a fi vrut să-L ucidă şi de aceea a recurs la gestul ei.

În unele relatări i se atribuie femeii aceste cuvinte: "Dacă Tu eşti cu ade-vărat profetul trimis de Allah, atunci această otravă n-ar fi avut efect. Dacă nu eşti profet, am vrut să scap omenirea de persoana Ta."

Companionii cer uciderea imediată a femeii, dar Mesagerul lui Allah o iartă în numele Său şi nu spune nimic în numele companionului ucis.

Despre sfârşitul femeii sunt două relatări. Moştenitorii lui Bişr ar fi ucis-o conform legii talionului, sau au iertat-o pentru că s-a căit şi s-a convertit la islam şi acest lucru a dus la scăparea ei.

Problema asupra căreia vrem să insistăm are legătură cu blândeţea Me-sagerului lui Allah, deoarece El a iertat-o chiar şi pe femeia evreică care a vrut să-L ucidă. Ce exemplu frumos pentru atingerea culmilor blândeţii! Da, perioada blândeţii începută de Măritul Abraham, a atins culmea prin Sultanul Profeţilor.

Ebu Davud şi Nesaî relatează din Ebu Hureyre: Mesagerul lui Allah stătea de vorbă cu companionii în moscheie şi tocmai când voia să se retragă, vine un no-mad şi-L trage de giubea, zicându-i: "Muhammed! Să-mi dai ce mi se cuvine. În-carcă-mi şi cele două cămile, pentru că Tu nu dai nici din avutul Tău şi nici din al tatălui Tău."

Ce neobrăzare şi necuviinţă! Această necuviinţă, începută cu folosirea unui singur nume, fusese continuată prin alte obrăznicii. Atunci companionii înce-pură să vocifereze şi Măritul Ömer zicea: "O, Mesagerule! Lasă-mă să-i rup ca-pul! " Numai că, Mesagerul lui Allah nu zise decât: "Daţi acestui om ceea ce vrea!"[6] În felul acesta îl potolise şi pe Măritul Ömer, şi pe companioni.

Gândiţi-vă că, o asemenea atitudine a Mesagerului lui Allah în timp ce participa la o discuţie atât de plăcută, este de ajuns să ne arate că El era stăpân pe inima şi caracterul Său. Deoarece, discuţiile Mesagerului lui Allah nu semă-nau nici cu al unui sfânt, nici cu al unui călăuzitor. Cu adevărat nu este posibil să redăm atmosfera de linişte sufletească ce domnea acolo.

Dar există un adevăr, pe care-l poate afla oricine că, Mesagerul lui Allah, în timpul discuţiilor, îi lăsa pe cei din jur să pătrundă în atmosfera Sa existenţială şi prin conştiinţa şi inima Sa, oglinzi ale dreptăţii, îi înălţa pe calea purificării dintr-un salt, dintr-o suflare.

Da, cei din jurul Lui, chiar dacă pentru scurt timp, atingeau locurile cele mai deosebite în care ar putea ajunge un om.

În preajma Lui exista o purificare greu de imaginat şi cine se afla acolo, pleca precum un înger. În ei nu mai rămânea nici un pic de răutate.

Un exemplu de purificare (İnsibağ)

Una din tainele faptului că nici un sfânt nu poate să ajungă din urmă un companion, este purificarea adevărată. O persoană contemporană zice în legătu-ră cu purificarea: "Eu mă gândeam în sinea mea, oare pentru ce, persoane pre-cum Muhyiddin İbn Arabî, nu se pot înălţa până la gradul de companioni? Într-o zi, când făceam namaz, Cel Drept m-a făcut să am parte de o prosternare (sec-de) ca aceea a companionilor. Atunci am înţeles că nu este posibil să atingi gradul de companion."[7]

Probabil că, pentru această mare persoană s-a deschis o fereastră şi el a simţit că prosternarea lui fusese una asemenea celor făcute de companioni. Numai că, aici rezultatul este important. Şi acesta este: Această persoană spune că şi-a adunat toată credinţa pentru a putea face un namaz de o unitate (Rekat). Pe când eu, atunci când am văzut cum se ruga imitându-l, unul din elevii pe care-i pregătise, am trăit un sentiment de ruşine pentru namaz-ul meu. Numele de companion se dă acelora care au atins culmea în convorbirile cu profetul. Namaz-ul de o unitate pe care noi nu reuşim să-l facem, ei îl duc la bun sfârşit cu atâta profunzime.

Deoarece, ei luau lecţii de la Mesagerul lui Allah. În acea perioadă, toate problemele religioase erau noi şi originale. Într-o zi aud chemarea muezinului la rugăciune şi acest timp determinat era de ajuns să-i emiţioneze şi să-i impresio-neze…Într-o altă zi, la o masă specială divină, o altă putere a credinţei se aşea-ză în faţa lor precum o trufanda, şi de această dată, această masă cerească, producea în ei o nouă tensiune…

Cu toate acestea, mai existau inimi care nu se topiseră încă în aceste condiţii şi în această atmosferă şi aceastea puteau să se manifeste grosolan şi fără respect…Această persoană delicată privea cu indulgenţă la asemenea comportamente şi de obicei nu rămânea nici o severitate sau asprime care să nu se topească în oceanul blândeţii.

Da, El se manifesta astfel, luând în considerare ziua de azi, de mâine. Dacă ar fi arătat asprime şi severitate, toţi cei din preajmă s-ar fi împrăştiat. Deci, faptul că nu plecau, era datorită blândeţii Mesagerului lui Allah. El a venit nu pentru a-i jigni pe oameni şi a împrăştia comunitatea, ci pentru a-i face pe oameni să atingă fericirea pe lume şi în lumea de apoi. Omenirea va atinge viaţa veşnică pe calea arătată de El. Dacă este aşa, El avea în perspectivă veşnicia şi îşi planifica acţiunile în sensul acelor timpuri.

Măritul Halid era un om care făcuse mult rău musulmanilor la Uhud. Atunci când se dusese în faţa Mesageruluil lui Allah să se predea, avusese parte de o primire atât de bună încât, a doua zi avea impresia că face parte din acel mediu. Chiar în momentul acela, faptul că participa la primul război, i se părea ceva foarte greu şi a plâns până dimineaţa.

Amr b. Âs şi İkrime făcuseră înainte mult rău Mesagerului lui Allah. Dar, blândeţea Mesagerului lui Allah aşa de mult i-a mişcat încât, mai târziu amândoi deveniră săbii ale İslamului, atârnate deasupra blasfemiei. Dacă nu ar fi fost luat în considerare acest nivel la care ajunseseră, nu ar fi fost posibil ca aceşti oa-meni să fie văzuţi printre companioni.

İbn-i Hişam era un companion cunoscut de toţi. El era fratele lui Ebu Cehl şi socrul lui İkrime. El devenise musulman cu puţin timp înainte de trecerea în nefiinţă a Domnului nostru. İbn-i Hişam, care, înainte de a deveni musulman, era în fruntea blasfemiatorilor, după aceea trecu în fruntea musulmanilor. La Yermük fusese tocat ca pe butuc şi devenind martir, ajunsese la Stăpân. În ultimele lui clipe, atunci când Huzeyfetü'l-Adevî apropiase plosca de buzele lui ca să-i dea să bea, se auzi un glas din apropiere. Şi această voce slabă cerea apă. İbn-i Hişam îndepărtează plosca de buzele sale şi cere prin semne ca apa să se dea celuilalt… detaliul hadis-ului este cunoscut de toată lumea…şi această a doua persoană tocmai când să ducă plosca la gură, se aude un alt glas zicând "apă!". A doua persoană face semn către a treia…şi până se ajunge la el, moare…când să se întoarcă spre ceilalţi, toţi trei îşi închiseseră ochii fără să poată bea o înghiţitură de apă.

Altruism…Natura nobilă a Mesagerului lui Allah. Şi companionii aveau un caracter ales, numit altruism pur de câtre Mesagerul lui Allah. Da, El trăia pentru a da viată altora şi avea un devotament de neimaginat. Dacă El era aşa, şi com-panionii erau pe măsură. Exemplul pe care vi l-am oferit mai sus, este unul dintr-o mie…

Zeyd b. Sâ'ne relatează:

"Mesagerul lui Allah luase bani cu împrumut de la mine. Eu atunci încă nu eram musulman. M-am dus înainte de termen şi i-am cerut ce-mi datora. Şi i-am zis: "Voi, copiii lui Abdülmuttalip, sunteţi delăsători atunci când trebuie să vă plătiţi datoriile." La cuvintele mele, Ömer a urlat: "O, duşmanul lui Allah! Dacă nu am avea înţelegere cu evreii, ţi-aş zbura căpăţâna! Vorbeşte cu respect cu Mesage-rul lui Allah! " Mesagerul lui Allah s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit. Adresându-se lui Ömer, zise: "Ömer, dă-i omului ce i se cuvine. Şi pentru că l-ai speriat, să-i dai douăzeci dirhem de cereale."
Urmarea întâmplării o relatează Ömer: M-am sculat să îndeplinesc porun-ca Mesagerului lui Allah. Am pornit împreună cu Zeyd b. Sâ'ne, ca să-i dau dato-ria. Acesta mi-a spus pe drum nişte cuvinte la care nu m-aş fi aşteptat: "Ömer! Ştiu că te-ai supărat pentru atitudinea mea. Doar că eu am văzut la El tot ceea ce se spune în Tora despre ultimul profet. Numai că, un verset din Tora zice: "Blândeţea Lui trece pragul neştiinţei. Asprimea neştiutorilor sporeşte blândeţea Lui." Eu am vrut să ştiu dacă blândeţea Lui este precum se zice în Tora şi am spus acele cuvinte ca să ştiu adevărul. Acum cred că, El este însuşi profetul pe care-l anunţă Tora. Începând de acum, eu cred că El este ultimul profet şi-mi fac mărturia de credinţă."[8]

Mesagerul lui Allah a înmuiat inima învăţatului evreu, Zeyd b. Sâ'ne, cu blândeţea şi bunătatea Lui, ceea ce l-a determinat să accepte İslamul.

Da, Mesagerul lui Allah avea o fire blândă şi tolerantă, într-o măsură de neacceptat pentru alţii. Numai că, blândeţea Lui era echilibrată şi echitabilă într-o dimensiune deosebită. Mesagerul lui Allah, care se comporta cu blândeţe în faţa diferitelor acţiuni îndreptate împotriva propriei persoane, în faţa nedreptăţilor fă-cute altuia, se comporta ca un leu şi nu-şi putea astâmpăra mânia până când nu se făcea dreptate. Cine săvârşea nedreptatea şi împotriva cui se îndrepta ea, ati-tudinea Stăpânului Lumilor era aceeaşi. În special, neglijarea poruncilor religioa-se aşa de mult îl revolta încât nu se putea odihni. Acest lucru este cea mai des-chisă exprimare a faptului că, El este un om al echilibrului.

Aceste două maniere de acţioune, care par contradictorii, aparţineau latu-rii celeste a caracterului său deosebit.

Acum am dori să adăugăm câteva exemple concrete la problemele abordate doar pentru a vă face o idee:

Buharî şi Müslim relatează din Ebu Mesud el-Ensârî: "Într-o zi se prezentă în faţa Mesagerului lui Allah un companion. Acesta se plângea de persoana pe care o trimisese profetul să facă namaz împreună cu cei care nu se puteau deplasa la gea-mie. Deoarece, acest imam prelungea prea mult namaz-ul de dimineaţă. Compa-nionul care venise să reclame, îi spunea Mesagerului lui Allah: "O, Mesagerule! Din cauza acelui om nu mă voi duce în mijlocul comunităţii, deoarece prelungeş-te prea mult namaz-ul."

La aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah îşi încruntă sprâncenele şi trecând în amvon (minber), spuse: "O, oameni! Voi dezgustaţi oamenii. Cine dintre voi oficiază namaz, uşurează această datorie, deoarece printre voi sunt oameni bolnavi, în vârstă…"[9]

El personal respecta acest lucru. Uneori prelungea namaz-ul, alteori scur-ta, după starea comunităţii.

Mesagerul lui Allah îl iubea foarte mult pe Muaz b. Cebel. Dar, aflând că lungea prea mult namaz-ul de seară, se supără şi îi zise, dojenindu-l: "Tu eşti in-trigant, tu eşti intrigant, tu eşti intrigant?"[10]

Üsame b. Zeyd, comandantul unui detaşament călare în timpul unei lupte, ucisese un om, despre care presupunea că a devenit musulman de frică zicând: "Gata, am acceptat!". Conform unui alt hadis, acest om făcuse şi mărturia de cre-dinţă. Dacă spusese primele cuvinte, nu devenise musulman. Însă, dacă făcuse mărturia de credinţă, o făcuse de frică. Măritul Üsame gândea astfel, dar la în-toarcere i se dăduse de ştire Mesagerului lui Allah, care îl chemă la El. Îl interogă şi Üsame relată totul aşa cum se desfăşurase. Mesagerul lui Allah se irită şi îi spuse de mai multe ori: "İ-ai despicat inima şi te-ai uitat?" El părea foarte tulbu-rat. Repetase de atâtea ori aceste cuvinte încât, Üsame ajunsese în starea de a spune: "Mai bine nu deveneam musulman şi nu auzeam aceste cuvinte!"[11]

De altfel, Üsame crescuse în braţele Mesagerului lui Allah şi era foarte iubit de acesta, precum erau iubiţi Măritul Hasan şi Măritul Hüseyin.

Într-o zi, Ebu Zerr i-a spus lui Bilal: "Hei, fiu de negresă!" Bilal s-a dus plângân la Mesagerul lui Allah, care s-a înfuriat pe Ebu Zerr şi l-a mustrat zi-cându-i: "Tu ai simptomele unui ignorant."[12]

În timpul unei mici controverse între Măritul Ebu Bekir şi Măritul Ömer, acesta din urmă îl jignise pe Măritul Ebu Bekir şi i se dăduse dreptate Măritului Ebu Bekir, cu toate că, Mesagerul lui Allah îl iubea foarte mult şi pe Măritul Ömer.

Din aceste exemple şi din altele ne dăm seama că, blândeţea Mesagerului lui Allah, ca şi celelalte însuşiri, era de dimensiuni echilibrate. Da, ca şi în celelal-te probleme, şi în această privinţă El reprezenta calea cea dreaptă. Stăpânul Lu-milor, când era vorba de cele mai nepotrivite acţiuni îndreptate asupra Sa, era un om blând şi indulgent, dar pentru cele mai mici nedreptăţi aduse altuia, nu arăta milă şi oricine era cel care săvârşise nedreptatea, îl chema şi făcea dreptate.

[1] İbn Hişam, Sire, 3 / 88
[2] Buhârî, Marda, 3 / 13; Müslim, Birr 45; Müsned, 1 / 381
[3] Müslim, Zekat, 142; Buhârî, Edeb, 95, Buhârî, Menakıb, 25; Müsned, 3 / 56
[4] Müslim, Zekat, 148
[5] Buhârî, Edeb, 95; Menakıb, 25; Müslim, Zekat, 142
[6] Ebu Davud, Edeb, 1; Nesai, Kasâme, 14
[7] Bediuzzaman, Sözler, 575
[8] Suyutî, el-Hasâisü;l-Kubra, 1 / 26; İbn Hacer, el-İsabe, 1 / 566; İbn Kayyım el-Ceziyye, Zadü'l-Meâd, 1 / 56; Müstedrek, 3 / 601
[9] Buhârî, İlim, 28. Ezan, 61, Edeb, 75; Müslim, Salat, 182
[10] Müslim, Salat, 179; Nesai, İftitah, 71; Buhârî, Edeb, 74, Ezan, 63
[11] Müslim, İman, 158; Buhârî, Meğazi, 51; Diyâd, 2; İbn Mace, Fiten, 1; Cihad, 95
[12] Buhârî, İman, 22
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.