Unele exemple

Repararea Kaabei

Omul din perioada ignoranţei (jahiliye) era copilul intrigii. De parcă scopul creării lui şi al tuturor acţiunilor sale, era să uneltească, să învrăjbească. Dacă se întâlneau trei oameni, neapărat trebuiau să uneltească. Iată că, adunându-i la un loc, să faci din ei maeştri ai tuturor civilizaţiilor, era un miracol specific numai Me-sageruluil lui Allah şi toate aceste lucruri le făcea prin ratiunea sa de dimensiuni cereşti.

Reparaţiile de la Kaaba s-au efectuat în anii de dinaintea profeţiei Domnu-lui nostru. După repararea Kaabei, aşezarea "pietrei negre" (Hacerü'l Esved) a fost cauza dezbinării şi despărţirii clanurilor. Fiecare voia ca această onoare să-i revină. Mesagerul lui Allah încă nu fusese investit cu misiune profetică. Chiar da-că această misiune încă nu venise, ea îşi avea nucleul în spiritul său. Se aştepta doar o primăvară, ca să răsară sâmburele. Tocmai atunci, săbiile fuseseră scoa-se din teci, săgeţile fuseseră fixate în arcuri şi se aştepta lupta. Dacă nu se gă-sea nici o rezolvare, cine ştie câţi ani mai dura această situaţie şi câte vieţi şi avuţii se vor pierde în conflictul gata să izbucnească.

Cineva propuse următorul lucru: "Să facem arbitru din primul om care va intra pe uşa Kaabei şi să fim de acord cu ce spune el." Această propunere fu acceptată de cei de faţă. Toată lumea se uita cu interes şi primul om care se ivi, fu Măritul Muhammed Mustafa. "Vine Cel Devotat " ziseră cu toţii şi îi povestiră situaţia. Mesagerul lui Allah nici nu se gândi şi spuse: "Aduceţi o pânză mare." şi piatra neagră fu aşezată în mijlocul ei. Toţi fruntaşii clanurilor ţinură de capetele pânzei şi duseră greutatea până la locul stabilit, iar Mesagerul lui Allah luă perso-nal piatra şi o aşeză la locul ei.^[1]

În felul acesta, fu evitat războiul. Cum poate fi explicată rezolvarea, cu o perspicacitate rapidă, a unei probleme atât de confuze şi aduse în stare de eveniment, dacă nu prin raţiunea, inteligenţa profetului? Căci încâ nu era profet, ca să se explice prin revelaţie. Este logica şi raţiunea specifică profeţilor, cea care se poate încărca cu o sarcină mare precum profeţia şi care a putut rezolva cu uşurinţă acest lucru. Da, El avea logică peste logică, raţiune peste raţiune, inteligenţă peste inteligenţă…şi aceasta era o condiţie pentru un om care va purta povara Coran-ului…

Să-ţi cunoşti bine interlocutorul

Husayn vine lângă Mesagerul lui Allah. Intenţiona să-l sfătuiască. Voia să-l convingă pe Mesagerul lui Allah să renunţe la îndatoririle lui. Stăpânul Lumilor avea o abilitate miraculoasă în a-şi cunoaşte interlocutorii şi de a le determina nivelul. Fără să se gândească, se adresa cu asemenea cuvinte interlocutorului încât, voi, dacă veţi schimba locul unor cuvinte sau vă veţi adresa cu aceeaşi exprimare unor oameni care nu sunt în această situaţie, veţi încurca totul şi nu vă veţi atinge scopul. Mesagerul lui Allah este inegalabil în selectarea cuvintelor, în determinarea nivelului şi stării interlocutorului. Nu este posibil să găseşti o a do-ua persoană care să-i semene. Stabileşte cu o asemenea viteză cu cine, unde şi cum să vorbească încât, nici o clipă nu se gândeşte şi ce vorbeşte, la sfârşit, se înţelege că, tot ceea ce s-a vorbit, erau cuvinte necesare. Aşa cum în vorbirea Lui nu există nimic nepotrivit, nu există nici zădărnicie. Analizaţi tot ce zice, cu-vânt cu cuvânt, nu veţi găsi nimic în plus în propoziţiile Lui. Acest lucru dacă nu este raţiune, atunci ce este? Priviţi cum l-a topit pe Husayn această raţiune:

După ce Husayn termină ce avea de spus, Mesagerul lui Allah îl întreabă cu o exprimare încărcată cu politeţe şi cinstire:

- "Husayn, tu robul a câtor divinităţi eşti?"

- "Sunt robul a şapte divinităţi de pe pământ şi a uneia de pe cer, în total opt."

Allah este dintre entităţile de neşters de pe cer. Gândul la Allah este o asemenea credinţă şi gândire care a prins rădăcini în conştiinţe încât, nici cea mai lungă eră a ignoranţei nu l-a putut şterge. Conştiinţa nu minte. Este de-ajuns ca limba să facă o traslaţie completă şi dreaptă a glasului conştiinţei. Mesagerul lui Allah continuă să-l întrebe pe Husayn:

- "Când ai de suportat o daună, cui te rogi, pe cine implori?"

- "Celui de pe cer."

- "Când avutul ţi-e nimicit, cui te rogi?"

- "Celui de pe cer."

Astfel îşi înşira întrebările Mesagerul lui Allah şi răspunsurile veneau tot aşa. Orice l-ar fi întrebat, Husayn îl numea tot pe cel de pe cer. Dar acesta nu ştia ce propoziţie va urma după toate acestea. Mesagerul lui Allah îi spune la sfârşit:

- "El de unul singur îţi acceptă rugile, iar tu Îi faci asociaţi atunci când nici nu trebuie! Ce înseamnă tot ceea ce ţi-am spus? Devii musulman şi scapi!"^[2]

În realitate, în această convorbire, toate cuvintele sunt foarte simple. Dar, starea şi nivelul interlocutorului sunt astfel precizate încât, la sfârşitul acestor cuvinte, Husayn nu a mai avut nimic de zis. Da, după ultima expunere a Mesage-rului lui Allah, interlocutorului nu-i rămâne decât să spună următoarea propoziţie:

"Eu mărturisesc că, în afară de Allah Preamăritul, nu există altă divinitate şi Mu-hammed este robul şi Profetul Lui." Adică, interlocutorul, rostind această propozi-ţie, ori va atinge libertatea veşnică, ori, continuând să fie îndărătnic, va pleca fără să spună nici un cuvânt. O altă alegere nu există.

Să vorbeşti pe măsura interlocutorului

Nomadul este un om care trăieşte în deşert. De multe ori îşi pierde cămila, îşi uită avutul undeva sau este prins în mijlocul unei furtuni de nisip, apoi începe să se tânguie şi să jelească. Gândiţi-vă la starea sufletească a unui astfel de om. Ce va spune el atunci când este la strâmtoare? În orice caz, nu va spune altceva decât a spus Măritul Hamza într-o zi, venind lângă Mesagerul lui Allah! Acesta, în timpul în care păşea pe calea cea bună, i-a zis Mesagerului lui Allah: "O, Muhammed! În pustiu, în bezna nopţii am înţeles că, Allah este atât de mare în-cât, nu încape între patru pereţi." Da, toţi cei care vedeau că idolii Lât, Uzza, Hü-bel nu erau buni de nimic, spuneau acelaşi lucru. Deoarece, în interiorul lor con-ştiinţa striga adevărul. Şi ceea ce spunea conştiinţa era adevărat.

Iată câţi n-au venit la acest centru al stărilor sufleteşti de lângă Mesagerul lui Allah, care găsind cele mai potrivite răspunsuri la întrebările puse, au găsit ca-lea cea dreaptă.^[3]

Ahmed b. Hanbel relatează din Ebu Temime (r.a): "Într-o zi stăteam în preajma Domnului nostru. S-a apropiat un nomad. S-a adresat direct Mesageru-lui lui Allah:

- "Tu eşti Muhammed?"

Mesagerul lui Allah îi răspunde foarte blând:

- "Da, eu sunt Muhammed."

- "La cine te rogi?"

- "Mă rog lui Allah, Puternicul, Maiestosul. Dar numai Lui. Unicului Allah, fără a-i face vreun asociat. El este un asemenea Allah încât, dacă vei suferi o daună, te rogi Lui şi El înlătură dauna. Pe timp de lipsuri şi necazuri dacă te rogi numai Lui, atunci îţi va trimite ploaia şi va face să răsară iarba. Tu, dacă ai rătăcit ceva în nemărginitul pustiu şi te rogi, El va face să găseşti ceea ce ai pierdut."

Aceste cuvinte spuse nomadului ce adevărate sunt. Cum toate propoziţiile sunt legate de problemele lui. Ce înseamnă lipsurile, necazurile, sărăcia, deza-strele îndurate în mijlocul deşertului? Nomadului, care ştie foarte bine toate aces-tea, i se aminteşte de o Putere Nelimitată, care este loc de refugiu şi eliberare din toate aceste necazuri. De fapt, ceea ce îi spune conştiinţa lui, are aceeaşi semnificaţie. Numai că, nomadul nu a priceput sensul.

Prin aceste explicaţii, Mesagerul lui Allah îi dezvăluie sensul glasului ce se ridică din el. Cuvintele Lui l-au influenţat atât de mult încât, nomadului nu-i rămâ-ne altceva decât să spună: "O, Mesagerul lui Allah! Dă-mi mâna, să mă supun Tie!"^[4]

Cel care se supune intră în rândul companionilor. Vorbele spuse sunt foarte simple. Stilul exprimării nu a făcut apel la elocinţă şi elocvenţă. Dar, este un adevăr faptul că, s-a acţionat aşa cum a trebuit şi nomadul s-a supus.

De altfel, cui i-a fost dat pe pământ, în afară de Măritul Muhammed (s.a.s), să facă din oameni cu inima de piatră, un popor precum îngerii? El a folosit dina-mismul cu care l-a înzestrat Cel Drept la locul potrivit şi cu atâta talent încât, re-voluţia pe care a făptuit-o este o enigmă pentru istorici şi sociologi. Valurile care au luat naştere din nestematele pe care le-a azvârlit în marea vieţii sociale Mesa-gerul lui Allah, s-au întins pânâ la malurile veacului al XX-lea şi ţârmurile secolu-lui nostru stau sub influenţa geniului Său…şi nu există dubii asupra faptului că acest lucru va dura până în ziua de apoi. Astăzi, în fiecare colţ de lume, oamenii acceptă Islamul. Acest lucru nu reprezintă altceva decât, lovirea târmurilor seco-lului nostru de către marile valuri create de nestematele aruncate de către Mesa-gerul lui Allah în marea vieţii sociale. De altfel, acest farmec divin, cu putere de influenţare care durează secole, cui altcuiva să-i aparţină? În afară de Măritul Muhammed (s.a.s), există o altă persoană, care să aibă un asemenea farmec? Nicidecum. Căi El este fără egal…totul este din respect pentru El.

Emigranţii (Muhacir) din Huneyn şi adresare către Bastinasi (Ensar)

Stăpânul Lumilor dezlega cu uşurinţă problemele cele mai grele şi le re-zolva cu o rapididate extraordinară, chiar dacă ele păreau de nerezolvat. De aseme-nea, în faţa evenimentelor neaşteptate, care ar fi panicat şi i-ar fi făcut să ezite pe cei mai inteligenţi oameni, El, fără să piardă nimic din poziţia sa şi cu sânge rece, trecea repede la acţiune şi, dintr-o singură lovitură, rezolva acea problemă sau revoltă, devenind stăpân pe situaţie. Fiecare acţiune, fiecare pas făcut, fieca-re propoziţie, cuvânt spus, se va vedea când va fi cercetat că toate acestea au fost planificate şi cântărite cu o balanţă sensibilă şi au fost reglate cu măiestrie până la secundă, fracţiune. Dacă ar fi fost o întârziere de o secundă sau dacă o singură propoziţie din cele spuse ar fi fost omisă, nu s-ar fi obţinut un asemenea succes. Pe când, Mesagerul lui Allah nu-şi măsurase şi nu-şi cântărise activita-tea şi nici nu avusese timp pentru o gândire îndelungată. Dacă este aşa, cum pu-teţi explica asemenea fapte decât dacă vă referiţi la faptul că El are măreţia raţiu-nii. Da, El era profet şi logica Lui era logică de profet. Gândea ca un profet şi acţiona ca un profet încât, în nici o tentativă a sa nu era ceva fals. Toate succe-sele Lui erau la înălţime. Nu era posibil ca cineva să ajungă unde ajunsese El. În legătură cu această problemă sunt sute de întâmplări. Noi însă vom alege ce ni se pare cel mai important.

Evenimentul a avut loc după războiul de la Huneyn. İbn İshak relatează şi aceiaşi povestire o găsim şi la Buhârî şi Müslim.

Războiul de la Hunayn avusese loc după cucerirea Meccăi. Prada luată atunci fusese dată de către Mesagerul lui Allah unor oameni pe care voia să-i apropie de İslam. Majoritatea era compusă din oameni cu un cuvânt de spus în mijlocul clanului lor; erau oameni respectaţi. După cucerirea Meccăi, se simţea nevoia liniştirii sufletelor, în vederea continuării cuceririlor. Deoarece, mulţi de-veniseră musulmani fără să vrea. Cu timpul dacă nu s-ar topi gheaţa din ei, aceştia puteau deveni mai periculoşi decât atunci când erau păgâni. Şi aici se vede clar raţiunea, inteligenţa Mesagerului lui Allah.

În acea zi, erau 6.000 de prizonieri care trebuiau distribuiţi. Numărul că-milelor capturate era de 24.000, iar numărul oilor şi caprelor se ridica la 40.000. În plus, erau 4.000 oca de aur şi argint.

La împărţirea acestor bunuri, Mesagerul lui Allah a avut în vedere mai mult pe meccani, împărţindu-le lor cea mai mare parte a prăzii, iar unor persoa-ne le dăduse mai mult. Aceştia erau oameni importanţi şi necesari.

Împărţirea s-a făcut în felul următor: Lui Ebu Süfyan şi familiei lui – 300 cămile, 120 oca argint; lui Hakîm b. Hisam – 200 cămile; lui Nusayr b. el-Haris – 100 cămile; Kays b. Adiyy – 100 cămile; lui Safvan b. Ümeyye – 100 cămile; lui Huvaytıb b. Abdiluzza – 100 cămile; lui Akra b. Habis – 100 cămile; lui Uyeyne b. Hısn – 100 cămile şi lui Malik b. Avf – 100 cămile. În afară de aceştia, au fost date câte patruzeci de cămile unor înaintaşi, după starea lor.^[5]

Ceea ce se dădea, erau cămile, aur, argint, dar ceea ce se dorea, era apropierea inimilor de İslam. Deoarece, cucerirea Meccăi se realizase cu puţin timp înainte şi printre meccani se crease o tensiune. Multora le fusese atinsă onoarea, orgoliul. În opinia meccanilor, onoarea era totul. Această ocazie dăruită de Cel Drept, fusese valorificată de către Mesagerul lui Allah şi rănile probabile fuseseră oblojite. Însă această împărţire îi deranjase în special pe unii bastinasi (ajutători-musulmani care locuia in Medina şi care i-au fost de ajotor profetului şi companionilor sâi cu ocazia sosirii în acest oraş) tineri. Ei ziceau: "Sângele lor încă mai picură de pe săbiile noastre, în timp ce ei iau cea mai mare parte." Acest lucru era indiciul unei intrigi gata să înceapă. Nu era important ca numărul celor care vorbeau să fie mic. Dacă această intrigă nu era oprită, putea să ajungă un foc ce nu putea fi preîntâmpi-nat. Cea mai mică opoziţie faţă de Mesagerul lui Allah va dăuna credinţei omului, îi va aduce o pagubă veşnică. Aceasta este o nenorocire mai mare decât intriga.

Sa'd b. Ubâde aduse la cunoştinţa Mesagerului lui Allah acest lucru. De fapt, cei care vorbeau erau tinerii. Prin mintea celor în vârstă nu trecuse aşa ce-va. Dacă intriga nu era prevenită, putea să se întindă.

Mesagerul lui Allah porunci să se adune toţi ensarii (ajutători) la un loc, fără să participe şi alţii. După ce se strânseră toţi, Mesagerul lui Allah le-a zis:

"Voi, comunitatea de băştinaşi! Am simţit că, în inimile voastre sunteţi supăraţi pe mine…"

Faptul că şi-a deschis cuvântul astfel, era un început teribil din punct de vedere psihologic. Deoarece, să spui în primul rând asemenea cuvinte neaştep- tate unei adunări, în rândul cărora erau unii ce nu ştiau scopul convocării, era precum un pumn dat brusc, care i-a trezit pe toţi.

De fapt, companionii nu se puteau opune Mesagerului lui Allah. Cel mult, în inimile lor putea să se ivească o îndoială şi aceasta putea fi înlăturată printr-un procedeu specific profeţilor şi, că putea fi înlăturată, începuse să se clarifice din primele cuvinte rostite. Da, această primă propoziţie a Mesagerului lui Allah avu-sese o influenţă teribilă asupra celor cu inima îndoită. Toţi se dezmeticiră şi-şi în-dreptară ochii către Mesagerul lui Allah. Cuvintele ce urmau să se rostească de-acum, erau foarte importante. Toată lumea era atentă şi aştepta cu nerăbdare cuvintele Lui. Această primă ofensivă a Mesagerului lui Allah asigurase efectul aşteptat, dar mai erau de făcut câteva atacuri. Dacă prin atacurile lansate nu ar nimeri ţinta, acestea ar aduce mai mult rău decât bine şi s-ar putea ivi o situaţie nedorită. Din această cauză, a chibzui era foarte important. Iată cuvintele Mesa-gerului lui Allah:

"La venirea mea, voi nu eraţi în plină deviere? Prin mine, Allah nu v-a fă-cut să ajungeţi pe calea cea dreaptă?"

"La venirea mea, voi nu vă zvârcoleaţi în sărăcie şi lipsuri? Allah nu v-a îmbogăţit prin mine?"

"La venirea mea, voi nu eraţi duşmani unii cu alţii? Allah nu v-a împăcat inimile prin mine?"

Pe măsură ce Domnul nostru termina de rostit fiecare cuvât şi fiecare pro-poziţie, din mijlocul băştinaşilor (ajutători) se ridica acest glas: "Da, da, recunoştinţa este pentru Allah şi pentru Mesager!"

Domnul nostru, exact la timp şi pe loc schimbă cursul cuvintelor. În acest vacarm ajuns la fierbere, El vorbi îndată şi în numele ensarilor. Ceea ce ar fi pu-tut să spună ei, în cel mai rău caz, ar fi putut fi următoarele cuvinte şi iată că acestea erau rostite de către Mesagerul lui Allah. De altfel, dacă un musulman i s-ar fi adresat în acest fel propriului profet, atunci ar fi fost distrus. Stăpânul Lu-milor continuă:

"O, comunitate a ensarilor! Dacă voiaţi, aţi fi putut să-mi daţi şi un altfel de răspuns. De exemplu, aţi fi putut să spuneţi: Ai venit la noi de la Mecca, fiind contestat şi noi am crezut în Tine; ai venit fiind părăsit, noi Te-am acceptat; ai venit fiind gonit din ţara ta, noi ţi-am deschis sălaşurile noastre; ai venit fiind nevoiaş, noi ţi-am îndeplinit toate nevoile! Dacă mi-aţi fi vorbit în felul acesta, aţi fi spus adevărul. N-ar fi existat cel care v-a minţit.

O, comunitate a ensarilor! Deoarece am dat o pătrime lumească unor oameni, pe care am dorit să-i fac musulmani, în timp ce voi vă întorceaţi acasă cu cămile, oi, nu v-ar fi făcut să vreţi să vă întoarceţi acasă cu Mesagerul lui Allah? Jur pe Allah, în puterea căruia sunt, că, dacă toţi oamenii s-ar duce într-un loc şi ensarii în alt loc, eu, fără nici o şovăială, mă voi duce cu ensarii. Dacă n-ar fi fost problema emigrării, eu aş fi dorit mult să fiu unul dintre ensari. O, Allah! Ocroteş-tei pe ensari, pe copiii lor şi pe nepoţii lor!"^[6]

La auzul acestor cuvinte, n-a rămas om să nu plângă. Toată lumea plân-gea în hohote şi toţi strigau din toate puterile: "Ne ajunge Allah şi Mesagerul Lui. Noi nu vrem altceva!"

Cuvântarea scurtă şi plină de miez a Mesagerului lui Allah, înăbuşirea în faşă a unei posibile intrigi şi cucerirea inimilor ascultătorilor, este un teribil eveni-ment şi pentru a elucida acest lucru, nu există altă posibilitate decât să apelăm la cuvântul "raţiune, inteligenţă"…

Analizaţi cuvintele unul câte unul, luaţi în considerare trecerea timpului, măsuraţi spaţiul creat în sufletul companionului între prima propoziţie de la înce-put şi propoziţia care urmează după zece, cincisprezece rânduri…apoi adăugaţi toate acestea la problemele de mai sus, fără să vă gândiţi, fără să le socotiţi şi întrebaţi-vă conştiinţa cine ar putea fi un asemenea sultan al acestor cuvinte. De-sigur că, răspunsul pe care îl veţi primi, va fi "Muhammed, Mesagerul lui Allah". De fapt, fiecare om cu conştiinţa nealterată, va găsi răspunsul în propria conştiin-ţă. Este de ajuns ca, abandonând îndărătnicia şi monopolul memoriei, să anali-zezi în mod obiectiv evenimentele…

Acum, noi să lăsăm pe seama norocoşilor psihologi şi sociologi, care vor veni, să analizeze în detaliu acest scurt discurs…da, să-i lăsăm să analizeze şi să elucideze din punctul lor de vedere evenimentul şi, în înţelegerea raţiunii, inteligenţei Domnului nostru, să-l facă pe om să câştige o altă dimensiune a cu-noaşterii…

În primul rând: Această cuvântare fusese adresată întrutotul comunităţii băştinaşilor (ajutători). Deoarece, meccanii şi muhagirinii (emigranţii) nu aveau un comportament care să motiveze un asemenea discurs. Din această cauză, o asemenea cuvântare, în acel moment nu era o cuvântare care să fie urmărită cu atenţie. Luând în considerare acest lucru, existenţa lor în rândul ascultătorilor ar fi influenţat în mod negativ concentrarea de care aveau nevoie ensarii. Şi acest lucru, din punct de vedere al elocvenţei, era o problemă foarte importantă.

În al doilea rând: Mobilizarea numai a băştinaşilor (ajutători) îi onora pe aceş-tia şi faptul de a se afla împreună cu Domnul nostru şi neacceparea altora la această adunare, a avut o influenţă puternică asupra lor din punct de vedere psihologic, în sens pozitiv.

În al treilea rând: Printre problemele discutate puteau fi subiecte care să-i supere pe meccani şi muhagirini (emigranţi). De exemplu: exprimarea "Oamenii când se întorceau acasă cu ovinele, cu cămilele", putea să fie una dintre aces-tea.

În al patrulea rând: La sfârşitul cuvântării ensarii sunt lăudaţi şi se înalţă ruğaciuni pentru ei. O asemenea diferenţiere putea să pară nedreaptă pentru muhagirini, care emigraseră părăsindu-şi ţara şi sălaşul.

În al cincilea rând: Originalul în arabă al acestei cuvântări este minunat şi din punct de vedere al elocinţei şi elocvenţei.

În al şaselea rând: Era o delimitare uluitoare faptul că, la începutul expu-nerii, ascultătorii erau zguduiţi, apoi calmaţi, apoi, vorbindu-se în numele lor, erau limitaţi doar la statultul de ascultători.

În al şaptelea rând: Din punct de vedere al rezultatului era foarte important ca, nerostindu-se cuvinte neplăcute, majoritatea cuvintelor fuseseră rostite cu sinceritate şi candoare, în aşa fel încât, ascultătorii nu mai aveau putere să spu-nă altceva.

În al optulea rând: Exprimarea spontană a cuvintelor dădea o dimensiune aparte influenţării auditoriului.

Acestea şi alte subiecte de care ne amintim arată că, Mesagerul lui Allah vorbea şi dezlega probleme nu din proprie dorinţă, ci prin raţiunea ce i-a fost încredinţată, raţiune încărcată de revelaţie şi credinţă.

Tweet

Whatsapp