De ce este de acord islamul cu sclavia?

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie să ne bazăm pe istorie, societate și psihologie. În primul rând, cuvântul sclavie înseamnă regret și dezgust deplin, mai ales când ne gândim la cum erau tratați sclavii în Roma și Egiptul Antic. Ne vin în minte imagini cu oameni ce construiau piramidele, cu gladiatori ce se luptau până la moarte doar pentru amuzamentul spectatorilor și oameni încătușați, prinși în lanțuri în jurul gâtului.

Mai aproape de era noastră, există sclavia vest-europeană. În trecut, comerțul avea loc în principal cu africani care erau transportați peste oceane, în vase construite special pentru acest lucru; iar ei erau priviți ca niște animale. Acești sclavi au fost forțați să își schimbe numele, să își abandoneze religia și limba, privați de orice speranță de libertate și ținuți în scopul de a munci sau de a se înmulți. O naștere era privită ca o moarte.

Ne este greu să înțelegem cum unii oameni i-ar putea trata în acest mod pe ceilalți, dar iată că asemenea lucruri s-au întâmplat în trecut. Există dovezi care arată cum conducătorii de vase aruncau peste bord sclavi pentru a cere recompense. Acei sclavi nu dețineau niciun fel de drepturi, nici măcar legale; ci doar obligații. Stăpânii lor aveau dreptul absolut de a dispune de ei, iar ei erau separați de mamele, surorile, părinții și copiii lor și le era permis să se vadă doar dacă stăpânul lor dorea.

Timp de secole a avut loc această practică inumană ce a făcut ca europa-vestică să se îmbogățească de pe urma exploatării sclavilor, a zahărului și a cafelei. Când s-a desființat sclavia, doar deținătorii de sclavi au fost recompensați. Cu alte cuvinte, au rămas vii acele atitudini care au făcut posibilă sclavia.

La scurt timp după abolirea sclaviei, Africa a fost colonizată de Europa vestică, ce a avut consecințe pentru africani, nu cu mult diferite de sclavia în sine. Cu toate acestea, descendenții sclavilor continuă să trăiască în condiții sociale și politice josnice, sărace. Cei care trăiesc printre europeni sunt priviți de sus și ocupă o treaptă inferioară în societate. Muzeele din capitalele Europei de Vest și-au închis expozițiile de oase și corpuri mumificate (dar care nu aparțineau albilor) abia acum câteva decenii, expozițiile fiind organizate de oameni de știință, doctori, învățați europeni.

Pe scurt, sclavia ne dezgustă, așa cum o fac și atributele inumanității ce o susțin. Dacă acel tip de sclavie nu mai există, însă există acele atitudini, putem conclude că umanitatea a făcut progrese? Din acest motiv sclavia a fost înlocuită cu exploatare colonială, iar aceasta a fost înlocuită cu datorii internaționale de nesuportat. Sclavia a dispărut, dar structurile inumane, barbare ce o sprijineau, încă mai există.

Înainte de a privi perspectiva islamică asupra sclaviei, să ne aducem aminte de un nume faimos printre europenii vestici: Harun al Rashid. Acest conducător, care s-a bucurat de autoritate și putere asupra musulmanilor, a fost fiul unui sclav, iar el nu este singurul exemplu de acest fel. Sclavii și copiii lor s-au bucurat de prestigiu, autoritate și respect nemărginite în sistemele islamice, culturale, politice și în alte sfere ale vieții. Cum a fost posibil acest lucru?

Islamul a amendat instituția sclaviei și a educat stăpânii despre cum ar trebui să își trateze sclavii.

Adesea, Coranul afirmă că toți provenim dintr-un singur strămoș (Adam) și că el este superior oricărei persoane, indiferent de rasă, apartenență la o anumită națiune sau treaptă socială. Profetul (s.a.a.w.s) a aplicat aceste principii în viața sa, iar Companionii săi le-au acceptat ca pe niște norme și reguli sociale. El a spus astfel:

„Cel care omoară un sclav, va fi omorât. Cel care aruncă în pușcărie un sclav și îl lasă să moară de foame, va păți același lucru. Cel care castrează un sclav, va fi castrat.”1

„Toți suntem fii ai lui Adam, iar Adam a fost creat din lut.”2

„Niciun arab nu este superior unui non-arab, așa cum niciun non-arab nu este superior unui alt arab. Niciun om de culoare albă nu este superior unuia negru, iar unul negru nu este superior unui alb. Superioritatea este bazată doar pe bunătate și frică de Dumnezeu.”3

Datorită compasiunii sale, atât sclavii cât și săracii au fost respectați de către cei care se bucurau de un statut social4 înalt. Umar a exprimat un asemenea respect când a declarat: „Stăpânul Bilal, care a fost eliberat de către Stăpânul Abu Bakr.”5

Spre deosebire de alte civilizații, islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: „Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i.”6 El a mai spus: „Niciunul dintre voi nu ar trebui să spună «Acesta este sclavul meu» sau «Aceasta este sclava mea» atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească «fiică sau fiu».”7

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim, pentru a pune stăpânire pe Masjid al-Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul cât a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadith atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani , ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith8, acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine bagă la închisoare și înfometează un sclav, va păți la fel.9 În afara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. O dată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai mari virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp de mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Un război pornit pentru drepturile persoanele aflate în sclavie este îndreptățit și rezonabil. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă în Viața de Apoi, iar datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului, o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: „Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea” (4:92). O moarte afectează atât societatea, cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății, aceasta câștigă un om liber. A elibera pe cineva în schimbul celui decedat înseamnă a readuce la viață acea persoană. Bogăția personală, dar și cea publică era folosită pentru eliberarea de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s), dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abid al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.

O posibilă întrebare ar fi aceasta: „Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?”

Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi luau ca sclavi pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista niciun sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.

Prima opțiune, executarea lor, era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse suficiente pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări materiale. Mulți dintre meccanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.

În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.

Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.10 Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică, la care au și contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură, ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.

Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii pe care îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără niciun adăpost pe care îl aveau asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți), dar care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.

În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și companioni. Există multe exemple de acest fel.

Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.

Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nicio inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.

Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim-miniștri.

Islamul a încercat să distrugă instituția „sclaviei individuale” și nu a luat niciodată în considerare „sclavia națională”. Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.

  1. Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa'i, Qasama, 10:16.
  2. Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
  3. Ibn Hanbal, Musnad, 411.
  4. Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
  5. Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezinul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita meccană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada'il al-Sahaba, 23.
  6. Bukhari, Iman, 22 și Adab, 44; Muslim, Iman, 38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
  7. Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
  8. Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Muhammad, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Muhammad l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Muhammad, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
  9. Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
  10. Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofereau o educație foarte bună în acele timpuri.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.