Toleranţa
Naţiunea noastră trece printr-un proces intens de recuperare şi de renaştere. Dacă vânturi potrivnice nu ni se ridică împotrivă, anii care vor veni vor fi ani ai devenirii noastre. Renaşterea însă cunoaşte metode diferite. A fost greu să ajungem la un consens cu privire la metodele pe care să le acceptăm şi la cele pe care să le respingem, pentru renaşterea vieţii noastre intelectuale şi culturale în ultimele secole. Au existat mereu diferenţe de stil şi de metodă în insuflarea un nou spirit în societate. Nuanţele diverse care apar în efortul de a crea o punte între trecut şi viitor ne umplu de speranţă. Şi totuşi, par să ne aştepte zile de grele încercări.
Astfel, pe măsură ce păşim spre viitor ca o naţiune întreagă, toleranţa este refugiul cel mai sigur şi fortăreaţa noastră împotriva piedicilor care se nasc din dezbinare şi fărâmiţare, precum şi din dificultăţile inerente în atingerea unui consens. Ne aşteaptă pericole la fiecare cotitură.
Trebuie să avem destulă toleranţă pentru a putea închide ochii la greşelile altora, pentru a respecta idei diferite de ale noastre şi pentru a ierta tot ceea ce poate fi iertat. Chiar şi când ne confruntăm cu încălcări ale drepturilor noastre inalienabile, trebuie să continuăm să respectăm valorile umane şi să încercăm să restabilim dreptatea. Chiar şi în faţa celor mai aspre gânduri şi a celor mai brutale idei, idei care ni se par cu neputinţă de acceptat, cu prudenţa unui profet şi fără să ne pierdem răbdarea, trebuie să răspundem cu blândeţe. Această blândeţe apare în Coran sub forma „vorbei prietenoase”. Ea îmblânzeşte inimile oamenilor. Ea vine dintr-o inimă blândă, un stil de abordare prietenos şi un comportament blajin. Mai mult, trebuie să avem destulă toleranţă pentru a putea trage folos şi de pe urma ideilor contrare. Chiar dacă nu ne învaţă nimic, în mod direct sau indirect, astfel de idei ne pot ajuta să ne păstrăm inima, spiritul şi conştiinţa active şi treze.
Toleranţa, uneori sinonimă respectul, îndurarea sau răbdarea, este elementul esenţial al sistemelor morale. Este o foarte însemnată sursă de disciplină şi o virtute celestă a oamenilor cu înalte însuşiri.
Prin ochii toleranţei, meritele dreptcredincioşilor ating noi culmi şi cresc spre infinit. Greşeala şi vina pierd însemnătate, se ofilesc şi se usucă, până când, în mărunţimea lor, încap şi într-un degetar. Purtarea Celui care este dincolo de timp şi de spaţiu trece prin prisma toleranţei. Vrem ca El să ne cuprindă în îmbrăţişarea Lui atât pe noi, cât şi întreaga creaţie. Graţie nesfârşitei Sale îmbrăţişării, femeia păcătoasă care dăduse de băut unui câine însetat, odată ajunsă la „Poarta Îndurării”, a văzut deschizându-i-se în faţă calea spre castitate şi spre Paradis. Tot la fel, din dragostea pe care o simţea pentru Allah şi pentru Trimisul Lui, iubitorul de băutură s-a eliberat de patima lui şi a devenit însoţitor al Profetului. Un alt exemplu este cel al ucigaşului, salvat din monstruoasa lui patimă şi înălţat la rangul cel mai înalt, un rang care întrecea cu mult capacităţile sale naturale, dar pe care a reuşit până la urmă să-l atingă.
Vrem ca oamenii să ne privească cu ochii toleranţei. Vrem să adie iertarea în preajma noastră mereu. Ne vrem trecutul şi prezentul sub semnul toleranţei şi al răbdării, care topesc, transformă şi purifică, pentru ca să putem păşi apoi spre viitor în siguranţă, fără teamă. Nu vrem trecutul să ne fie criticat sau viitorul umbrit din cauza prezentului. Vrem dragoste şi respect pentru întreaga viaţă, aşteptăm toleranţă şi iertare, vrem să fim înconjuraţi de afecţiune şi mărinimie. Vrem toleranţă şi iertare pentru faptele noastre rele de la părinţi, acasă, de la profesori la şcoală, din partea victimelor nevinovate ale purtării noastre urâte şi nedrepte, din partea judecătorului şi a procurorului, la tribunal, din partea superiorilor noştri în armată, din partea ofiţerilor de poliţie şi din partea Judecătorului Judecătorilor, atunci când ne înfăţişăm celui mai Înalt Tribunal.
Dar trebuie să le merităm. Cel care nu iartă nu are dreptul să ceară a fi iertat. Fiecare va primi respectul pe care îl arătă altora. Cel care nu iubeşte nu mertiă să fie iubit. Cine nu îmbrăţişează întreaga omenire cu toleranţă şi iertare îşi pierde dreptul de a primi iertarea. Cei care rostesc vorbe grele nu au dreptul de a fi respectaţi de ceilalţi. Cei care blestemă vor fi blestemaţi, şi cei care lovesc vor fi loviţi. Dacă adevăraţii musulmani ar respecta principiile coranice din versetele de mai jos, dacă şi-ar urma drumul cu vrednicie, trecând peste orice ponegrire, vor veni alţii în urma lor şi vor face dreptate.
„Cei care nu fac mărturie mincinoasă şi dacă trec pe lângă clevetiri, trec cu vrednicie.” (Al-Furqan 25:72).
„Însă dacă voi sunteţi îngăduitori şi treceţi peste (greşelile lor) şi îi iertaţi pe ei, să ştiţi că şi Dumnezeu este Iertător, Îndurător.” (At-Taghabun 64 : 14).
În ţările în care corupţia, intoleranţa şi cruzimea abundă, lucruri precum libertatea de gândire, critica civilizată şi schimbul de idei în conformitate cu principiile dezbaterii echitabile şi sincere lipsesc cu desăvârşire. Cât despre roadele gândirii logice şi ale inspiraţiei, ar fi cu totul de prisos să mai vorbim. Acesta este, cred eu, adevăratul motiv pentru care de ani de zile nu mai există nici un progres, în ciuda tuturor vorbelor goale.
Vedem de ani şi ani exemple nenumărate de imoralitate — nu-mi voi îngădui să vorbesc despre ele în mod explicit — deşi cei care ni le dau s-au bucurat mereu de toleranţă. Şi totuşi, încercările de a-i eticheta pe unii oameni drept „fanatici înapoiaţi, care sprijină regimuri teocratice” continuă. „Fundamentalismul” este un alt termen la modă cu care aceşti oameni sunt mânjiţi. Mai mult, islamul este acuzat că nu ţine pasul cu vremurile. Vedem deseori cu tristeţe că oameni care nu fac altceva decât să-şi exprime sentimentele religioase sunt numiţi reacţionari, fanatici şi fundamentalişti. Din nefericire, sunt mulţi aceia care nu ştiu să facă deosebirea între spiritul religios adevărat şi fanatismul orb.
Nu putem vorbi despre idei comune sau despre o conştiinţă colectivă în comunităţi în care oamenii nu se privesc unul pe altul cu toleranţă sau în ţări în care spiritul îndurării nu este lăsat să prindă rădăcini. În astfel de ţări, ideile se sfâşâie una pe alta în focul conflictului. Efortul gânditorilor devine inutil. În astfel de ţări, libertatea de credinţă şi de gândire nu vor putea fi instituite niciodată. Nu vor fi lăsate să înflorească. Într-o astfel de ţară, nu se poate spune că statul se sprijină pe un adevărat sistem de justiţie. Chiar dacă pare a fi aşa, este o simplă înşelătorie. De fapt, acolo unde nu există toleranţă, nu se poate vorbi de o gândire elevată, de o mass-media sănătoasă sau de activităţi culturale pertinente. Tot ce vedem că poartă un astfel de nume nu este altceva decât efort steril, făcut numai de o parte, în funcţie de anumite concepţii şi de o anumită filozofie. Asemenea eforturi nu pot produce nimic benefic şi nimic promiţător.
Articol scris în 1996 şi publicat iniţial în Yeşeren Düşünceler (Gândurile sporesc şi poartă rod), Kaynak, İzmir, 1996, p. 19-22.
- Creat la .