Dragostea

Dragostea este una dintre cele mai subtile binecuvântări cu care Cel Îndurător a înzestrat omenirea. Ea există în fiecare ca o sămânţă, iar aceasta se trezeşte la viaţă în condiţii prielnice, creşte ca un copac, înfloreşte şi la urmă se pârguieşte ca un fruct, pentru a uni începutul cu sfârşitul.

Dragostea, ca sentiment, pătrunde în adâncul fiinţei noastre prin ferestrele ochilor, ale urechilor şi ale inimii. Apoi se umflă ca apa îndărătul unui stăvilar, creşte ca o avalanşă sau ne învăluie pe de-a-ntregul ca o vâlvătaie. Începe să se domolească numai când se atinge unirea, flacăra se stinge, bazinul se goleşte şi avalanşa se topeşte.

Cel care iubeşte nu-şi poate închipui nicio stavilă către Cel iubit, fie ea cât de mică, nu poate suferi să-L vadă pe Cel iubit umbrit de vreun lucru care L-ar da uitării. Ba mai mult, pentru cel care iubeşte, orice vorbă despre altceva decât Cel iubit pare de nimic şi orice act care nu este legat de El, nerecunoştinţă şi necredinţă.

Nu trebuie să confundăm dragostea adevărată cu ceea ce simţim pentru reprezentanţi ai sexului opus. Cel din urmă fel de dragoste, care uneori se poate totuşi preschimba în dragoste adevărată, este neîndestulătoare, vremelnică şi fără valoare intrinsecă.

Dragostea nu se poate exprima în cuvinte, pentru că dragostea este o stare emoţională care nu poate fi înţeleasă decât de cel care iubeşte.

Cei care iubesc sunt fermecaţi de dragostea, încântarea şi admiraţia pe care o simt faţă de Cel iubit. Numai trâmbiţele din Ziua Judecăţii îi pot trezi din subjugarea lor pe cei care iubesc.

Numai dragostea adevărată pune capăt suferinţei pe care o provoacă vremelnicia şi numai ea poate stinge „flăcările” în care arde cel care iubeşte. Dragostea adevărată vindecă orice durere şi orice boală aparent fără leac şi ea răspunde vaietelor lumii moderne.

Dacă nu sădim dragostea în inimile tinerilor pe care încercam să-i formăm prin ştiinţă, cunoaştere şi cultură modernă, aceştia nu vor atinge niciodată perfecţiunea şi nici nu se vor elibera pe deplin de dorinţele lor trupeşti.

După legile dragostei, cea mai mică înclinaţie a celui ce iubeşte pentru altcineva sau altceva decât obiectul iubirii sale, fie şi în imaginaţie, arată sfârşitul dragostei. O astfel de înclinaţie este de neîngăduit. Iubirea dăinuie atâta vreme cât cel care iubeşte vede pretudindeni în jurul său frumuseţea şi perfecţiunea ca manifestare a obiectului iubirii sale. Altfel, dragostea moare.

Dragostea este un munte dăruit nouă de Dumnezeu, care ne poartă spre Paradisul pierdut. Nimeni din cei ce l-au urcat n-au rătăcit vreodată calea, deşi, deseori întâlnim pe acest munte celest oameni care merg pe de lături, din cauza laudei de sine spre care îi impinge fericirea ce i-a cuprins. Aceasta însă îi priveşte numai pe ei şi pe Dumnezeu.

Dragostea este o latură firească şi esenţială a fiinţei noastre. Dar când se transformă în „dragoste adevărată” – dragoste pentru Creator – îşi dobândeşte adevărata natură şi înfăţişare şi devine desfătare „pură” în pragul contopirii.

Dragostea este calea cea mai sigură şi mai directă spre perfecţiune. Este greu să atingi perfecţiunea umană pe căi altele decât calea dragostei. Nicio cale către adevăr alta decât „recunoaşterea propriei neputinţe şi nevoinţe înnăscute, credinţa în puterea şi bogăţia lui Dumnezeu, ardoarea de a merge pe calea Lui, şi recunoştinţa” nu poate sta alături de calea dragostei.

Dragostea ne face să uităm de propria noastră existenţă şi ne contopeşte propria existenţă în existenţa Celui iubit. Îl face ce cel care iubeşte să Îl dorească fără încetare pe Cel iubit şi să se supună dorinţelor Celui iubit fără umbră de împotrivire şi fără a aştepta nimic în schimb. Aceasta este, în opinia mea, esenţa umanităţii.

Dragostea este îndreptarea inimii şi a voinţei către Cel iubit. Este o curăţire a sentimentelor de orice altceva în afara Celui iubit. Este o concentrare a tuturor simţurilor şi facultătilor numai asupra Celui iubit. Fiecare gest al celui ce iubeşte se reflectă asupra Celui iubit. Inima îi zvâcneşte de dorul pentru Cel iubit. Gura îi şopteşte neîncetat numele, iar ochii se deschid şi se închid cu imaginea Celui Iubit înfăţişată lor.

Când cei care iubesc văd semne ale Celui iubit, o mare de vâlvătaie îi cuprinde. Ard prinşi în ea, şi nu vor nicidecum să scape din acest dulce „infern”. Sunt ca nişte vulcane gata să erupă, iar gemetele lor sunt ca o lavă care arde totul în cale.

Niciun foc lumesc şi nici flacarile Iadului nu-l ard pe cel pe care dragostea l-a preschimbat în cenuşă. Cei care ard aici, cuprinşi de spaima Iadului, nu vor ajunge-n Iad. Iar cei care se simt la adăspost de focul lui vor avea Iadul ca ultim adăpost. Cei care ard aici cuprinşi de focul dragostei şi care luptă împotriva trupului, simt Iadul pe Pământ, dar sunt feriţi de suferinţă în Viaţa de Apoi.

Inima omului este un receptacul pentru manifestările divine. Dragostea ta pentru Creator şi dorul de a te reîntoarce la El sunt semnul cel mai limpede că eşti iubit de Dumnezeu.

Vezi ecouri ale fiinţei iubite în răsuflarea vântului, în căderea ploii, în şopotul pârâului, în foşnetul pădurii, în ivirea zorilor, în lăsarea nopţii şi întreaga fiinţă ţi se însufleţeşte. Vezi frumuseţea fiinţei iubite oglindită în tot şi în toate şi te înflăcărezi. Simţi răsuflarea fiinţei iubite purtată de fiece pală de vânt şi te simţi cuprins de bucurie. Din când în când, auzi dojana fiinţei iubite şi suspini, cuprins de întristare.

Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.