Echilibrul dintre latura spirituală şi cea materială
Cei care luptă pentru adevăr ar putea fi caracterizaţi astfel: oameni ai căror structura interioară este ca oţelul călit care rezistă oricăror presiuni şi oricăror atacuri. Mintea lor, ca un adevărat laborator de chimie, ştie să realizeze sinteza dintre Cuvântul divin şi toate cunoştinţele existente. Spiritul lor s-a desărvâşit în aceleaşi creuzete în care s-au desăvârşti spiritele unor maeştri precum Jalal al-Din Rumi şi Shaikh Abd al-Qadir al-Jilani. Modestia lor este atât de adâncă încât se văd ca simpli oameni printre oameni. Şi altruismul lor este atât de înalt încât uită de propriile nevoi şi dorinţe de dragul fericirii celorlalţi.
Pentru a-ţi putea crea o legătură trainică cu un lung trecut glorios şi cu un viitor în mod necesar mai bun, trebuie să ştii să-ţi înţelegi vitalitatea propriei inimi şi a propriului suflet. Este nivelul spiritual la care trăiesc oamenii cu adevărat fericiţii, oamenii care înţeleg pe deplin viaţa de aici. Trecutul pentru ei sunt falnicile corturi şi tronuri ale strămoşilor noştri. Viitorul deține căi ce duc spre grădinile Paradisului. Ei trec prin lumea aceasta, care este un popas, sorbind cu însufleţire din conştiinţa lor interioară, ca şi cum ar sorbi din apele Kawtharului. Oamenii nefericiţi, care nu pot atinge un astfel de nivel de înţelegere şi strădanie, duc o viaţă mai rea decât moartea, iar moartea pentru ei este un infern fără lumină peste care se prăvale întunericul. Între acţiunile noastre şi viaţa noastră interioară există o relaţie reciprocă de susţinere şi de perfecţionare. Am putea numi această relaţie „cercul virtuţii”. Voinţa, perseverenţa şi spiritul horărât luminează conştiinţa interioară a omului, iar această lumină a conştiinţei interioare îi întăreşte voinţa şi hotărârea, îmboldindu-l spre orizonturi şi mai înalte.
Adevărata viaţă este cea trăită în plan spiritual. Cei cu inima vie, care înving trecutul şi viitorul, nu sunt prizionierii unui anume timp. Astfel de oameni nu se lasă niciodată tulburaţi peste măsură de tristeţile trecutului sau de incertitudinile viitorului. Cei care nu trăiesc viaţa din plin în sufletele lor şi care duc astfel o existenţă banală şi goală, sunt pururea nefericiţi şi lipsiţi de speranţă. Trecutul pentru ei este un înspăimântător mormânt, iar viitorul un hău fără fund. Moartea este un chin şi supravieţuirea tot un chin.
Înţelegerea şi echilibrul din inima omenească, cu alte cuvinte experienţa intrinsecă şi practica minuţioasă a religiei, împreună cu dragostea şi dorul de eternitate, au fost înlocuite în timp de un formalism searbăd şi de un misticism care învaţă sufletul să fie trândav. Din acel moment, aceste două curente vătămătoare au început să-şi privească propriile inspiraţii, care nu sunt decât slabe licăriri, ca fiind la fel de vii ca strălucirea Revelaţiei, în multiple sale faţete. Ele ne închid calea spre noi zări ale gândirii şi ne întunecă orizontul aspiraţiilor, răspândind în drumul nostru luminos miasme şi ridicând nori de pulbere.
Oamenii binecuvântaţi care îşi fac mereu datoria pe deplin şi cu sârguinţă, şi care se pleacă atent asupra celor mai mici detalii, iubesc ordinea, armonia şi devotamentul pentru muncă în lumile lor dinafară. Tot ei fac să înflorească lumina curată a lumilor lor dinăuntru şi, pe aripile rugăciunilor rostite, se prefac de mai multe ori pe zi în îngeri. Cei care prin faptele lor arată smerenia sufletului, vor căuta întotdeaună să se facă plăcuţi semenilor lor şi Creatorului şi nu vor înceta să dobândească noi virtuţi demne de laudă. Qibla lor (direcţia în care musulmanul îşi spune rugăciunea) va găsi întotdeauna mihrabul (semn arhitectural care se regăseşte în orice moschee şi care indică această direcţie) şi îi va purta mereu pe aceeaşi cale. Se vor rătăci uneori, dar remuşcarea vie şi penitenţa sinceră vor spăla păcatul din inimile şi sufletele lor. Vor putea apoi purcede din nou pe cale, cu sârguinţă încă şi mai mare.
- Creat la .