Răspunsul lui Gülen la teza „Ciocnirea Civilizaţiilor”

Rezumat

Partea 1 conţine o expunere a tezei lui Sam Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor din punctul de vedere al lui Gülen. Scrierile lui Huntington sunt departe de a fi doar evaluări realiste în privinţa viitorului. Dimpotrivă, ele reprezintă mai mult o profeţie a îndeplinirii de sine. Gülen susţine că prin crearea unor noi fronturi de inamici, Huntington sădeşte de fapt seminţele pentru o ciocnire a civilizaţiilor pe baza diferenţelor religioase şi culturale. Partea a 2a analizează răspunsul lui Gülen la teza lui Huntington şi este formată din 3 chestiuni: toleranţa, dialogul între credinţe şi iubirea. Toleranţa presupune trecerea cu vederea a greşelilor celorlalţi, respectarea ideilor cu care nu suntem de acord, iar atunci când are loc un atac verbal, oferirea unui răspuns cu blândeţe, sau aşa cum spune Coranul, folosirea unor cuvinte gentile. Dialogul între credinţe implică punerea accentului pe asemănările dintre religiile lumii, mai mult decât pe polemici din trecut sau lupte istorice. În ceea ce priveşte iubirea, Gülen denumeşte Universul ca pe o simfonie de compasiune, deoarece fără compasiune totul ar fi haos. Cei cu sufletele pline de dragoste sunt după părerea lui Gülen cei mai mari eroi ai Universului.Calea iubirii este calea profeţilor. Partea a 3a conţine propriile mele idei în privinţa ciocnirii civilizaţiilor. Scriind în felul caracteristic lui Gülen, eu cred că în contradicţie cu Huntington, lumea islamică nu este monolită; multe dintre războaiele şi ciocnirile din trecut au avut loc în cadrul aceleiaşi civilizaţii, iar adevărata ciocnire are loc între extremiştii de toate tipurile, în aceeaşi cultură sau civilizaţie. Subliniez de asemenea şi mesajul ecumenic pe care Islamul îl transmite, şi anume că toate religiile merită respect, şi că adepţii diferitelor tradiţii religioase ar trebui să se întreacă în pietate, şi că frânghia care ne uneşte cu Dumnezeu, uneşte de asemenea şi oamenii între ei (Coran 3: 103).

„Diferenţele de opinie printre cele învăţate în comunitatea mea sunt semne ale graţiei lui Dumnezeu. Profetul Mohamed: „Varietatea religiilor aparţine frumuseţii şi bogăţiei situaţiei umane deoarece numai întregul curcubeu poate oferi o vedere completă asupra dimensiunii religiilor adevărate ale Omenirii”. (Panikkar 1999: 17)

Introducere

Precum Gaul al lui Cezar, eseul meu poate fi împărţit în 3. Partea 1 prezintă teza lui Samuel Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor aşa cum este ea prezentată în articolul să din 1993 „Ciocnirea civilizaţiilor” publicat în ziarul Foreign Affairs, care mai apoi a fost dezvoltat şi cuprins în cartea sa „Ciocnirea civilizaţiilor şi restabilirea ordinii lumeşti” publicată în 1996. O atenţie specială este oferită ideilor sale despre relaţia dintre Islam şi Occident.

Partea a 2a conţine răspunsul Dl. Fethullah Gülen la teza de acum faimoasă a lui Huntington. Dacă Dl. Huntington face parte din civilizaţia occidentală, atunci la fel şi Gülen, care este purtătorul de cuvânt al Islamului moderat. Diferenţelor dintre cele două chestiuni sunt clare. Dl. Gülen crede că prin crearea unor fronturi adverse Huntington sădeşte de fapt sămânţa pentru o ciocnire a civilizaţiilor pe baza diferenţelor culturale şi religioase. În contradicţie cu Huntington, Gülen este de partea unei apropieri dintre Islam şi Occident, bazată pe modul lui de a înţelege toleranţa, dialogul între credinţe şi iubirea.

Partea a 3a cuprinde propriile mele reflecţii asupra acestei controverse, scrisă în spiritul lui Gülen. Cred că Huntington se face vinovat de ambiguitatea semantică în folosirea termenilor de „civilizaţie” şi „cultură”. Eu subliniez că nici occidentalii, şi nici lumea islamică nu sunt monopoliţi, că au existat multe războaie şi ciocniri în trecut în cadrul aceleiaşi civilizaţii, şi că nu trebuie să se facă o dihotomie între Islam şi Occident. Sunt de părere că Creştinismul şi Islamul s-au conturat unele pe altele, că toate religiile merită să fie respectate şi curtate, şi că principala problemă în ziua de azi dintre Islam şi Occident are de-a face mai mult cu chestiunile religioase.

Partea 1. Teza lui Huntington

Lucrarea lui Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor prezintă o paradigmă sau un model pentru interpretarea politicilor globale după Războiul Rece, foarte însemnat pentru unii academicieni sau folositor pentru oamenii politici în Occident, mai ales în Statele Unite. În ciuda acestor exemple pe care el le oferă, teza lui Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor derivă din problemele interne ale SUA. Mai bine spus, ele îşi au originea în critica multiculturalismului a lui Huntington din timpul administraţiei Clinton şi emigrarea mexicanilor în Statele Unite (Hallidax 2005:123). Teza lui Huntington este următoarea: cultura şi identităţile culturale formează coeziunea, dezintegrarea şi conflictul în lumea de după Războiul Rece. Această idee centrală a lucrării sale este dezvoltată mai departe în 5 părţi:

1. Pentru prima oară în istorie, politica globală este multipolară şi multicivilizaţională. Contactele dintre civilizaţii erau aproape inexistente în marea parte a istoriei umane. Începând cu era modernă în anii 1500, statele occidentale, în special cele din Europa şi SUA, au constituit un sistem internaţional multipolar luptând unele cu altele în civilizaţia occidentală. În timpul Războiului Rece politica globală a devenit bipolară cu lumea împărţită în naţiunile Lumii Întâi din care face parte Europa şi SUA, şi ţările Lumii a Doua formate din Blocul Comunist condos de Uniunea Sovietică. Oricum, mare parte a conflictului dintre aceste două blocuri a avut loc în cadrul naţiunilor Lumii a Treia care erau în mare parte sărace, instabile din punct de vedere politic şi recent devenite independente (Huntington 1996: 24). În lumea de după Războiul Rece, cea mai importantă distincţie dintre oamen era cea culturală, deoarece oamenii se defineau din punct de vedere al religiei, al limbii vorbite, a istoriei, obiceiurilor şi valorilor instituţiilor. Cele opt mari civilizaţii ale lumii (occidentală, latină, islamică, sinică, hindusă, ortodoxă şi japoneză) sunt cele mai importante grupări de state, cele ale naţiunii rămânând principalii actori în afacerile lumii. În timp ce pe durata Războiului Rece Statele Unite şi aliaţii săi s-au lovit de ţările blocului comunist, în ziua de azi asistăm la o ciocnire a civilizaţiilor. Factorii culturali vor fi cei responsabili de viitoare conflicte, iar cele mai periculoase dintre acestea vor avea loc între civilizaţii. Conflictele locale care au cea mai mare probabilitate de a izbucni în războaie mari sunt cele dintre grupuri şi state ce aparţin unor culturi diferite, având puteri ce se transmit de la Occident la civilizaţiile non occidentale (Huntington 1996: 29).

2. În ceea ce priveşte puterea Occidentului, Huntington juxtapune două idei. Prima idee este că Occidentul are dominanţă aproape totală peste alte civilizaţii în timp ce are interese cu fiecare dintre ele. Huntington observă că Occidentul are puterea de a afecta economia, politica şi siguranţa fiecărei civilizaţii sau regiuni. A doua sa idee este aceea că el vede balanţa schimbului de putere cu Occidentul. Acesta decade din influenţa pe care o deţine, iar civilizaţiile asiatice (sinică, japoneză, budistă şi islamică) îşi extind puterile politice, militare şi economice. Huntington observă că indigenizarea şi renaşterea religiei sunt fenomene globale şi se fac cel mai evidente în afirmarea culturală şi provocările Occidentului, care vin din partea Asiei sau Islamului. În timp ce afirmarea asiatică îşi are rădăcinile în creşterea economică, afirmarea islamică răsare în mare parte din creşterea populaţiei şi mobilizarea socială. În ceea ce priveşte mobilizarea socială, extinderea grupurilor de persoane cu vârsta între cinsprezece şi douăzeci şi patru de ani în ţările islamice uşurează recrutarea persoanelor pentru terorism, migraţie, fundamentalism şi insurgenţe. Creşterea populaţiei şi stagnarea economică sunt factori responabili de migrarea musulmanilor către Asia sau alte societăţi non islamice, imigrarea devenind o problemă în aceste societăţi (Huntington 1996: 119). Atât asiaticii cât şi musulmanii văd culturile lor ca fiind superioare Occidentului, dar destul de interesant afirmă Huntington, este faptul că alte civilizaţii non occidentale (africanii, hinduşii, ortodocşii şi latino americanii) chiar dacă atestă caracterul distinctiv al culturii lor, nu proclamă superioritate culturii occidentale (Huntington 1996: 102). Huntington nu are viziunea unui viitor strălucit, afirmând că la începutul secolului douăzeci şi unu va avea loc o renaştere a puterii şi a culturii non occidentale pe de o parte şi ciocnirea civilizaţiilor non occidentale cu cele ale Occidentului (Huntington 1996: 119).

3. Huntington afirmă că este nevoie de o ordine lumească bazată pe civilizaţie în societăţile care se nasc şi care împart afinităţi culturale unele cu altele. Efortul de a muta societăţile de la o civilizaţie la alta nu va fi posibil, iar ţările se vor grupa în centru sau vor conduce statele la civilizare. Huntington crede că lumea islamică trece printr-un moment dificil din punct de vedere al unităţii şi coeziunii. Islamul rămâne fracturat pentru că centrele competitoare la putere încearcă să se capitalizeze pe identificarea islamică cu ummah sau a comunităţii islamice pentru ca unitatea islamică să se afle sub conducerea lor. Dificultatea apare în acest moment: un conducător musulman trebuie să deţină puterea militară, resursele economice şi competenţa organizaţională pentru a oferi conducere politică şi religioasă ummei. Şase ţări (Indonezia, Iran, Pakistan, Arabia Saudită şi Turcia) sunt adesea menţionate ca state de centru dar până în prezent nici unul nu deţine cele necesare pentru a fi unul (Huntington 1996: 177).

4. Sam Huntington crede că divizarea şi conflictele intense vor avea loc între Occident şi restul lumii, în special în societăţile asiatice şi islamice. Un factor major în pornirea acestui conflict ar fi eforturile Statelor Unite de a promova o cultură occidentală universală, dar nu are abilitatea să o ducă până la capăt. Statele Unite cred că non occidentalii ar trebui să se supună unor valori occidentale precum democraţia, drepturile umane, individualizarea, legile, pieţele libere şi guvernarea limitată. Naţiunile non occidentale observă un dublu standard în această privinţă. Non proliferarea armelor este permisă pentru Iran şi Irak, dar nu şi pentru Israel. Drepturile umane pot fi încălcate în Arabia Saudită dar nu şi în China. Democraţia este promovată, dar nu şi dacă aduce la putere fundamentaliştii islamici (Huntington 1996: 184). Sunt trei chestiuni care împart societăţile occidentale, musulmane şi asiatice. În primul rând efortul Occidentului de a-şi menţine superioritatea militară prin intermediul politicilor de non proliferare al armelor biologice, chimice şi nucleare şi modul de a le livra; în al doilea rând, încercarea Occidentului de a-şi promova propriile instituţii politice şi valori aplicând presiune asupra altor scietăţi pentru respectarea drepturilor umane şi adoptarea ideii occidentale de democraţie. În al treilea rând, dorinţa Occidentului de a-şi proteja integritatea culturală, etnică şi socială restricţionând numărul refugiaţilor sau imigranţilor non occidentali (Huntington 1996: 186). În secolul douăzeci un număr mare de factori au contribuit la conflictul dintre Islam şi Occident. Creşterea populaţiei islamice a dus la creşterea numărului celor care nu sunt angajaţi şi a tinerilor dezafectaţi, care migrează în Occident sau se alătură cauzelor islamice. Renaşterea Islamului a oferit musulmanilor mândrie datorită identităţii lor, culturii şi valorilor faţă de Occident. Eforturile lumii occidentale de a face cunoscute pe plan universal instituţiile şi valorile sale, menţinerea superiorităţii sale economice şi militare, şi intervenirea în conflictele din lumea islamică, generează resentimente intense printre musulmani. Atâta timp cât Islamul şi Occidentul refuză să se schimbe, conflictul va continua şi în viitor aşa cum s-a întâmplat în ultimele paisprezece secole (Huntington 1996: 212).

5. Huntington susţine că problema centrală a Occidentului este dacă se poate reînnoi sau dacă decăderea susţinută (declinul moral, dezunirea politică şi suicidul cultural) va accelera demisia sa şi posibila subordonare în civilizaţiile dinamice. Huntington acuză administraţia Clinton din anii 1990 de respingerea patrimoniului cultural al Statelor Unite, optând pentru multiculturalism. Pentru Huntington viitorul Occidentului stă la baza respingerii încercărilor iluzorii de a identifica Statele Unite cu Asia şi de abilitatea celor două de a conserva şi reînnoi calităţile unice ale civilizaţiilor occidentale (Huntington 1996: 311).

Sam stabileşte trei necesităţi pentru a acumula pacea, evitând războaiele între civilizaţii. În primul rând, statele de centru nu trebuie să intervină în conflictele altor civilizaţii. În al doilea rând, statele de centru trebuie să dialogheze şi să negocieze unele cu celelalte pentru a opri războaiele dintre alte civilizaţii. În al treilea rând, cerinţele pentru coexistenţa culturală cer un accent pe factorii pe care îî deţin mai multe civilizaţii. Diferitele civilizaţii trebuie să înveţe unele de la celelalte şi să fie dispuse să trăiască în pace. Ciocnirile dintre civilizaţii reprezintă cea mai mare ameninţare a păcii mondiale. Prevenirea unui război global stă în stabilirea unei ordini internaţionale bazată pe civilizaţii (Huntington 1996: 321).

Partea 2: Răspunsul Domnului Fethullah Gülen la teza lui Huntington

Spre deosebire de Huntington, Gülen nu este un academician. El este mai degrabă un predicator, jurnalist, vizionar şi activist. Deşi sunt simple ideile sale, acestea sunt şi profunde, poetice. El îşi găseşte inspiraţia în Coran, în hadis, în sufimism, în special la poeţii rumi şi în ideile lui Said Nursi. (Valkenberg 2006: 313). Gülen a fost influenţat în mare parte de Nursi şi de acceptarea acestuia a modernităţii occidentale, apărarea ideilor moderne precum dialogul, democraţia şi toleranţa. Ideile lui Gülen despre ciocnirea civilizaţiilor nu sunt găsite într-un tratat lung, ci într-un articol de 1400 de cuvinte. (Gülen 2004a: 254-257).

Care sunt opiniile lui Gülen despre ciocnirea civilizaţiilor? El se teme că o asemenea discuţie despre o ciocnire a civilizaţiilor ar putea deveni o profeţie a împlinirii de sine. Gülen observă că drept consecinţă a formării unei astfel de idei, cititorii pot forma propriile lor aşteptări în acelaşi fel în care aşteaptă răspunsul la o rugăciune. Susţinând că în viitor va avea loc o ciocnire a civilizaţiilr, Huntington transformă o astfel de aşteptare într-un ţel. Gülen se teme ca având un astfel de ţel în minte, politici şi strategii vor fi puse la cale pentru a atinge acest ţel.

Fethullah Gülen are de asemenea şi o viziune diferită asupra viitorului faţă de Huntington. În timp ce acesta din urmă vorbeşte despre conflictul dintre variatele civilizaţii şi culture, Gülen este mult mai pozitiv. De exemplu, acesta vorbeşte despre importanţa cunoaşterii şi a educaţiei, care dacă sunt făcute correct, pot ajuta la evitarea oricăror ciocniri ale civilizaţiilor. Domnul Gülen egalează cunoaşterea cu puterea. Totul în viitor se va baza pe cunoaştere.

În prima parte a vieţii sale, Gülen, activistul vizionar, şi-a adunat studenţii într-o comunitate cvasi religioasă care avea scopul de a a-i forma într-o generaţie de musulmani educaţi şi pioşi. Atmosfera din aceste cămine era influenţată în mare parte de Sufism, deşi Gülen nu era sufit. În aceste dershane sau centre de învăţare ale universităţii neo Nur studenţii se rugau, dezvoltau o etică islamică şi discutau atât despre chestiunile sociale cât şi despre reconcilierea dintre Islam şi ştiinţele moderne. Gülen a privit aceste comunităţi ca pe nişte căi de a construi o nouă generaţie de personae superioare din punct de vedere moral. Aceste cămine aminteau unul dintre idealurile primei umme ilamice sau comunităţi, în timp ce râvneau spre o mai bună comunitate de musulmani în viitor (Valkenberd 2006: 310).

Gülen crede că Islamul a fost neglijent din punct de vedere al cunoaşterii ştiinţifice obţinute în timpul secolelor zece şi unsprezece bazate pe Coran. El îşi exprimă părerea de rău că madrasele sau şcolile religioase nu au predate sufismul sau moştenirea islamică spirituală, şi-au pierdut interesul pentru ştiinţele experimentale, căzând iată în spatele dezvoltărilor ştiinţifice în Europa. Gülen îşi doreşte foarte mult ca Islamul să se trezească din această deficienţă astăzi şi în viitor. El observă că ziua de mâine va fi construităpe baza cunoaşterii, deoarece cunoaşterea reprezintă putere (Gülen 2004a: 255). Gülen se referă la cunoaştere din punct de vedere al ilm sau cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu doreşte de la noi pe acest Pământ. Gülen preia acest concept din Coran, unde cuvântul ilm este al doilea cel mai folosit cuvânt în textul sacru. Din păcate, învăţaţii din unele ţări islamice sunt daţi afară din casele lor, ameninţaţi de către Mullahii ignoranţi sau reduşi la tăcere pentru ca aceştia să nu mai poată să ghideze politicienii sau liderii. Se poate ca Gülen să aibă în minte hadis-ul Profetului care spune că moartea unui învăţat reprezintă moartea cnoaşterii (Ahmed 2005: 109).

Gülen ar dori ca Islamul să ia o altă poziţie şi să dezvolte un nou mod de gândire. Islamul nu trebuie să imite timpurile vechi, ci să formeze instituţii educaţionale. În această privinţă Gülen ar dori dezvoltarea unei noi filozofii de viaţă. Noua generaţie ar trebui să fie educată încă din primii ani de viaţă, la grădiniţă până în anii de universitate, într-un mod creativ. În acest fel, creativitatea presupune depăşirea graniţelor convenţiei (Gülen 2004a: 255).

În al doilea rand, Gülen observă că teza lui Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor este doar o presupunere fundamentală. În timpul Războiului Rece a existat într-adevăr o ciocnire a civilizaţiilor între cele două blocuri ţările NATO versus ţările Pactului de la Varşovia. O dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, se pregăteşte o ciocnire a civilizaţiilor, bazată pe diferenţe culturale şi religioase. Crearea acestor noi fronturi inamice pune bazele aplicării legilor Blocurilor în Occident. Aceste centre de putere din Occident au alertat populaţiile lor împotriva unui duşman numit Islam. În acest fel masele de oameni sunt pregătite pentru război (Gülen 2004d: 256).

În contradicţie cu Huntington, Gülen observă că nici o religie nu a fost bazată pe conflict. În primele secole ale Creştinătăţii, războiul a fost anulat şi mulţi creştini erau pacifişti, de exemplu Tertullian. Timp de foarte mulţi ani Creştinătatea nu a mai făcut reguli în ceea ce priveşte războiul, până când Sf. Augustin a elaborate în secolul patru teoria unui război drept. Religia islamică s-a bazat pe pace, armonie lumească şi siguranţă. Termenul arab de jihad înseamnă bunăstare spirituală sau folosirea puterii (de către cineva), îndreptarea către un obiectiv cu toată puterea şi doborârea oricărei dificultăţi. Principalul înţeles al cuvântului jihad este acesta: menţinerea sub control a dorinţelor carnale şi a instinctelor pentru a progresa în viaţa spirituală. Înţelesul al doilea al jihad-ului se referă la război (Juergensmeyer 2000: 81). Islamul crede că jihad-ul este un drept de apărare de sine în cazuri excepţionale, aşa cum şi corpul încearcă să lupte împotriva virusurilor care îl atacă. (Gülen 2004d: 33).

Gülen observă că Islamul a insuflat întotdeauna bunătate şi pace şi a văzut războiul ca pe un eveniment secundar. Războiul poate avea loc doar conform unor reguli şi principii anume, analoage criteriilor doctrinei războiului drept ce aparţine Creştinătăţii. Aceste principii şi reguli au servit scopului de limitare a războiului, ţinând cont de cuvintele din Coran 5:8. Pe scurt, Islamul a dezvoltat o linie de apărare astfel încât proprietatea, viaţa şi libertatea la credinţă să fie protejate. S

Grupurile teroriste precum Al-Qaeda deturnează Coranul pentru propriile lor scopuri răuvoitoare şi se fac vinovaţi nu de jihad sau de un război defensiv (care poate fi declarat doar de un conducător), ci de hirabah sau de terrorism (Sullivan 2005: 149). Gülen afirmă că oamenii ar trebui să caute să cunoască Islamul prin propriile sale surse şi reprezentanţi de-a lungul istoriei, şi nu prin acţiunile unei minorităţi care îl distorsionează (Gülen 2002b: 96).

Răspunsul pozitiv al lui Gülen la teza despre ciocnirea civilizaţiilor constă în trei părţi care încapsulează cuvinte ca toleranţă, dialog între credinţe şi iubire. Termenul de toleranţă apare de aproape şaizeci de ori în cartea lui Gülen, “Iubire şi Toleranţă”, fără a menţiona nenumăratele ori în care apare în scrierile sale. Gülen vede noţiunea de toleranţă adânc înrădăcinată în Coran şi sunna sau tradiţiile şi obiceiurile lui Mohamed (Coran 25: 63; 25: 72; 28:55). Supuşii lui Dumnezeu nu răspund atunci când li se aruncă în faţă cuvinte jignitoare. Ei ştiu de asemenea cum să ignore comportamentele urâte. Ei depăşesc toate acestea cu demnitate. Gülen îi numeşte pe aceşti oameni “eroi ai toleranţei”. Caracteristica lor este cea de toleranţă, fineţe şi bunătate pentru ceilalţi. Gülen subliniază că atunci când Dumnezeu i-a trimis pe Moise şi pe Aaron la Faraon, care pretindea a fi o divinitate, Dumnezeu le-a ordonat să îi vorbească frumos şi să fie toleranţi cu el (Coran 20: 44). Mohamed, Dumnezeu să îl binecuvânteze, a fost tolerant cu Abu Sufyan, care îl persecutase pe toată durata vieţii sale.

În Coran 45: 14 se ordonă celor a căror inimi sunt pline de iubire să arate toleranţă şi iertare celor care neagă credinţa în viaţa de Apoi. Musulmanii sunt înjurajaţi să fie toleranţi şi iertători unii faţă de ceilalţi, fără a aştepta nimic la schimb. Precum spune Yunus, poetul turc, adevăraţii musulmanii ar trebui să nu riposteze în faţa celorlalţi care îi lovesc. Dacă eşti atacat, atunci trebuie să ataci şi tu cu forţă egală. Oricum, musulmanul care îşi iartă atacatorul deţine un nivel mai mare de credinţă decât cel care îşi exersează dreptul de folosire a apărării de sine. Musulmanii nu ar trebui să poarte ură împotriva celor care au abuzat de ei (Gülen 2000a: 258). Toleranţa presupune câştigul de pe urma ideilor cu care nu suntem de acord. Cei care nu sunt de accord cu noi, au ceva ce ne pot oferi, fiind dat faptul că noi suntem într-adevăr deschişi faţă de ceea ce ei spun.

Gülen îşi îndreaptă atenţai asupra faptului că daca noi nu îi iertăm pe ceilalţi, nici noi nu avem nici un drept de a aştepta iertare. Toate fiinţele umane fac parte din aceeaşi familie în sensul în care suntem doar pasageri pe vasul numit planeta Pământ. Gülen ne îndeamnă pe toţi să construim o lume mai bună bazată pe toleranţă. Viziunea lui optimistă şi plină de speranţă în ceea ce priveşte viitorul, îl face să spună că secolul douăzeci şi unu va fi denumit era toleranţei. El doreşte ca această toleranţă să devină permanentă, adică să dureze pentru totdeauna. Viziunea lui asupra viitorului este clar diferită de cea a domnului Huntington (Gülen 2004d: 49).

Gülen rămâne convins că este o nevoie foarte mare de dialog între credinţe în ziua de azi, o lume care este ruptă din cauza conflictelor (Crane 2005: 177). Pentru el, dialogul înseamnă unirea a două sau mai multe personae pentru a discuta diferite chestiuni. În procesul de dialogare, partenerii formează o apropiere foarte strânsă (Gülen 2004d: 50). Probabil că Gülen face referire la cuvântul coranic de dialog, jidal care înseamnă a fi angrenat într-o discuţie sau dezbatere cu altă persoană (Ayoub 2007:201).

Gülen observă că religia se comportă ca un balsam pentru religie şi revelaţie, pentru această lume si lumea de Apoi, lumea materială şi cea spirituală. Ştiinţele naturale trebuie să fie paşi de lumină care conduc oamenii la Dumnezeu dar ăn loc de a face asta au devenit o sursă de necredinţă în special în civilizaţia occidentală. Islamul, pe de altă parte, a pus în evidenţă întotdeauna chestiunile spirituale şi spiritualitatea. Din moment ce crestinătatea a fost religia cea mai influenţată de necredinţă. Gülen are o viziune a dialogului dintre musulmani şi creştini care ar trebui să fie indispensabil şi extrem de necesar.

Gülen crede că natura religiei cere un dialog între toate religiile majore ale lumii.Acest dialog este urgent pentru cele trei religii abrahamice şi anume: iudaismul, Islamul şi crestinătatea. Există multe motive pentru care musulmanii şi evreii să participe la dialogul între credinţe, la fel de mult cum ar trebui evreii şi creştinii să se apropie unuii de alţii. Vorbind din punct de vedere istoric, lumea islamică are un trecut foarte solid în a colabora cu evreii. Evreii au fost bine primiţi întotdeauna în timpuri de războaie, de exemplu, atunci când Imperiul Otoman a îmbrăţişat evreii după expulzarea lor din Andaluzia. În plus musulmanii nu au fost implicaţi în SHOAH sau HOLOCAUST, iar musulmanii nu i-au discriminat şi nici nu au negat principalele lor drepturi.

Din motive istorice musulmanii se împotrivesc în a participa la dialog cu creştinătatea. Puterile occidentale au omorât mai mulţi musulmani în ultimul secol decât au omorât musulmanii creştinii în istoria lumii. În ziua de azi musulmanii educaţi şi liberali cred că politicile occidentale sunt construite pentru a slăbi puterea islamică. Musulmanii se întreabă dacă occidental îşi continuă acţiunea sistematică dusă timp de 1000 de ani împotriva Islamului prin metode mult mai sofisticate decât obisnuia să o facă în trecut. Nu este de mirare că musulmanii sunt reci în faţa ideii de dialogare cu creştinii (Gülen 2000a: 243).

Una dintre ideile pe care Gülen le spune în mod repetat despre dialogul între credinţe este aceasta: pentru ca dialogul între credinţe să aibă succes trebuie să uităm trecutul, să ignorăm polemicile şi să ne concentrăm asupra punctelor principale (Gülen 2002b:34). Unele dintre aceste puncte sunt: amândouă religiile se trag din Avram si Profetii. Amândouă religiile sunt monoteiste adică ele cred in unicitatea lui Dumnezeu în Iisus şi fecioara Maria, cred foarte mult în puterea credinţei, şi îşi îndeamnă adepţii să ducă vieţi sfinte prin rugăciune, post, pomană, şi în unele denominări creştine, prin pelerinaj. Ar fi benefic atât pentru Islam cât şi pentru Occident dacă ele ar putea intra în dialog una cu cealaltă (Fitzgerald 2006: 141). În timp ce Occidentul posedă puterea economică, militară, ştiinţifică şi tehnologică, Islamul deţine o tradiţie spirituală puternică, necoruptă adânc înrădăcinată în Coran şi sunnah sau în modul de viaţă al Profetului.

Gülen vorbeşte foarte mult despre puterea iubirii. Noţiunea de iubire apare în multe dintre scrierile şi predicile lui Gülen(Gülen 2002 b: 42). De unde a derivat aceasta idee? Sursele par a fi: Coranul, Hadisul sau poveştile despre faptele lui Mohamed, scrierile despre tradiţia sufită, in special, Mevlana, Rumi, poet şi mistic(Gülen 2004 b: 149). Gülen crede că iubirea de la Dumnezeu reprezintă cea mai pură sursă de iubire din lume. Pe plan individual putem spune că iubirea este sultanul care stă pe tronul inimii umane. Pe plan social nu există nimic mai durabil şi mai real decât iubirea în orice naţiune sau societate. Gülen vorbeşte într-un mod poetic despre iubire descriind-o ca pe cea mai puternică lumină, cea mai mare putere din lume şi lanţul care leagă oamenii unii de alţii(Gülen 2004 a: 1). Pentru Gülen este foarte important ca iubirea să fie la fel de vastă precum un ocean iar noi ar trebui să primim cu braţele deschise fiecare suflet(Gülen 2004 d: 31).

Aceste trei entitaţi: toleranţa, diagoul între credinţe şi iubirea reprezintă răspunsul pozitiv al lui Gülen la teza despre ciocnirea civilizaţiilor al lui Huntington. Acolo unde Huntington vede conflict, Gülen vede pace. Când Huntington are o viziune pesimistă asupra relaţiei dintre Isla şi Occident, Gülen vorbeşte despre speranţă şi optimism. Ce am putea crede despre diferenţa dintre cele două perspective? Răspunsul meu ar fi acesta: dacă Huntington priveşte lumea prin ochii unui o de ştiinţă politic, Gülen priveşte aceeaşi prin prisma credinţei islamice(Gülen 2004 d: 138).

Credinţa lui Gülen poate fi comparată cu un pahar cu apă fară culoare, miros sau gust dar totuşi la lumina zilei este asemenea unei raze care reflectă şi captează toată frumuseţea şi misterul din Univers. Realitatea nu se schimbă. Însa viziunea noastră despre realitate se schimbă odată cu modul din care o privim. Credinţa ne oferă noi ochi. Credinţa este asemenea lentilelor pe care le folosim pentru a vedea un film in dimensiuni 3D. dacă ne dăm aceste lentile jos in timpul filmului, ecranul pare încetoşat, atunci cănd le avem pe ochi, realitatea apare aşa cum este ea. Domnul Gülen îi reaminteşte lui Huntington că există multe alte lucruri sub ceruri decât crede el atunci când işi etaleaza filosofia sa politică.

Exită mai multe implicaţii practice la ceea ce menţionează Gülen. În primul rând trebuie să se facă distincţia între islam ca religie şi islamismul global care este o ideologie politică acoperită de chestiuni religioase şi limbaj apocaliptic(Desai, 2007, 96). Ca religie, islamul susţine toleranţa, pacea, dialogul şi iubirea. Oricum, din punct de vedere ideologic, islamismul global este similar ideologiilor seculare de teroare precum: leninismul, Grupul Baader-Meinhof, brigadele roşii, care erau pregătite să folosească violenţa pe proprii lor oameni.

În al doilea rând, Gülen ne reaminteşte că dacă vrem să incepem o revoluţie, trebuie mai întai să o începem cu noi înşine. Trebuie să eliminăm din vocabularul nostru cuvinte precum: ura, duşmania şi răzbunarea. În loc să ne răzvrătim împotriva celorlalţi, trebuie să folosim amabilitatea si iertarea. Suntem îndemnaţi spune Gülen să îi tratăm cu dragoste pe cei cu care interacţionăm în fiecare zi. În acest fel vom fi agenţii schimbării în propriul nostru cerc de prieteni. Astfel vom acoperi gaura dintre islam şi occident într-un mod foarte mic dar împortant.

Partea a treia: Unele reflecţii asupra dezbaterii

Diferenţele dintre Huntington şi Gülen sunt clare. Ce crede Huntington în legătură cu polarităţile, Islamul sau Occidentul sunt în conflict, Gülen optează pentru o viziune holistică a politicilor globale. Gülen vede Islamul şi Occidentul colaborând într-o manieră armonioasă. Pentru ca această colaborare să aibă loc, Gülen crede că dialogul este soluţia. Aş dori să subliniez de asemenea că Huntington , ca model al gândirii occidentale, are o viziune seculară asupra politicilor globale. Gülen, pe de altă parte, are o viziune transcendentă, adică, el vede politicile globale prin ochii credinţei islamice.

În această secţiune finală adresez întrebarea: “unde se ascunde adevărul”? Va exista o ciocnire a civilizaţiilor cum sugerează Huntington, sau ar trebui să privim spre secolul douăzeci şi unu ca “un dialog al civilizaţiilor”, adică, să fie o viziune plină de speranţă a politicilor globale în concordanţă cu viziunea lui Gülen? Părerile mele sunt pe aceeaşi undă cu ale lui Gülen, din următoarele motive:

  • În opinia mea, Huntington gândeşte prea mult în termini dihotomici, de exemplu Islam versus Occident, şi nu face distincţiile necesare între ele. Huntington vorbeşte despre Islam şi Occident ca şi cum acestea ar fi entităţi monolitice. Argumentez faptul că culturile şi civilizaţiile nu sunt două entităţi distincte (Hallidaz 2005: 126). De exemplu, cultura japoneză împrumută elemente din China, India şi în ultimul timp din Statele Unite ale Americii. Creştinismul este cea mai răspândită religie în Occident însă, de unde îşi are creştinismul originile dacă nu din Orientul Mijlociu? Fiecare civilizaţie, fiecare cultură, fiecare religie, fiecare limbă, interacţionează cu alte civilizaţii, culture, religii şi limbi. Religiile, de exemplu, nu rezistă în camere închise ermetic. Budismul Tibetan avea o relaţie simbiotică cu cultura Bon, aşa că Budismul din Tibet diferă foarte mult de Budismul din Mahayana, descoperit în Coreea. Islamul este în ziua de azi cooperant cu Occidentul, aşa cum Occidentul este cooperant cu Islamul. Nu există oare douăzeci şi unu de milioane de musulmani credincioşi în Occident şi şase milioane care trăiesc în Statele Unite ale Americii? Există peste 1.6 milioane de musulmani care trăiesc în Anglia, 38% dintre aceştia trăiesc în Londra care are peste 1.070 de moschee, centre şi organizaţii islamice. Nu există în multe ţări islamice un număr mare de creştini? Islamul nu mai este o religie a străinilor în Occident ci este religia tuturor. Musulmanii impart cu creştinii lucruri cum ar fi: cartiere, şcoli, săli de sport, spitale şi cimitire (Ayoub 2007: 67). Vreau să subliniez faptul că atât China cât şi India susţin faptul că Occidentul este o civilizaţie care derivă din trei componente: Europa, Bizanţ şi lumea islamică mediteraneeană (Sullivan 2005: 141). În final, doresc să subliniez faptul că otomanii erau mai mult europeni decât asiatici. Sultanii se căsătoreau adesea cu femeile din Europa şi oficialii guvernamentali de elită din Imperiul Otoman proveneau toţi din Europa. De fapt, unii turci naţionalişti din ziua de azi încă condamnă otomanii pentru suprimarea turcilor de atunci care trăiau sub stăpânirea lor.
  • Nu au existat oare războaie între civilizaţii în trecut sau între culturi în trecut? Cele mai violente conflicte din secolul douăzeci şi unu nu au fost oare cele dintre naţiunile creştine din Europa? Războiul dintre Iran şi Irak a fost între aceeaşi civilizaţie islamică. Acest război a durat între 1980 şi 1988 şi a fost unul foarte sângeros. Alte două exemple pot clarifica problema. Timp de ani de zile au existat tensiuni mari în Asia de Sud, între China şi Japonia. Oricum, amândouă ţările au rădăcini adânci în tradiţia confuciană. La graniţa Iranului există creştini armenieni în conflict cu şiiţii azerbaigeni asupra regiunii Karabakh. Totuşi Turcia, o ţară islamică, îi susţine pe şiiţii azerbaigeni deoarece Iranul, “rivalul său strategic”, susţine creştinii armenieni. Poate cineva numi aceasta un sidam al-hadharat sau o ciocnire a civilizaţiilor? (Halliday 2005: 126).
  • Domnul Huntington observă că relaţia dintre Islam şi Occident a fost una conflictuală în ultimele paisprezece secole. El afirmă că această relaţie conflictuală va continua şi în viitor. Eu privesc istoria într-un mod diferit. Nu neg faptul că creştinii şi musulmanii s-au urât timp de secole întregi, întorcându-ne în timp, cel puţin până în timpul Cruciadelor împotriva Islamului, în Spania şi în Asia de Vest sau la Campania Anuală Otomană în Europa (Robinson 2005: 86). Totuşi, au existat timpuri când Islamul şi Creştinismul au interacţionat reciproc într-un mod benefic, dar domnul Huntington se pare că ignoră această parte a istoriei. În ziua de azi există câteva mănăstiri creştine în Anatolia, în regiunea Tur Abdin care datează din anul 570. În acest mănăstiri, călugării şi laicii încă vorbesc aramaica, limba lui Iisus. Aceste mănăstiri au supravieţuit până în ziua de azi datorită toleranţei Islamului, adesea uitată vis-à-vis de creştini (Dalrymple 2005: 94). Atunci când au fost înfruntaţi de armatele Profetului Mohamed, bizantinii timpurii au crezut că Islamul era o variantă a Creştinismului. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece amândouă religiile au profeţi, acceptă Noul Testament ca o Scriptură Sacră, vorbesc despre Iisus şi Maria, pun pe primul loc sfinţenia vieţii şi accentuează practicile spirituale cum ar fi oferirea de pomană, postirea şi rugăciunile zilnice. Pentru acestea, dar şi alte motive, musulmanii timpurii i-au tratat pe creştini şi pe evrei cu respect. De exemplu, când al doilea Calif, Abu Bakr, se afla la graniţele Siriei, şi-a instruit soldaţii ca atunci când găsesc călugări în celulele lor, să nu îi deranjeze, deoarece ei s-au izolat de dragul lui Dumenezeu (Dalrymple 2005: 95). Când al treilea Calif, Umar ibn al-Khattab a vizitat Siria el a stat cu Episcopul din Ayla şi au pus la cale o întâlnire cu oamenii sfinţi creştini din oraş. Umar ibn al-Khattab nu s-a rugat într-o biserică, temându-se că dacă o va face musulmanii vor schimba biserica în moschee după ce acesta va pleca. Musulmanii şi creştinii s-au rugat unii lângă alţii timp de mai mulţi ani în marile biserici din Orientul Mijlociu. În Damasc, de exemplu, musulmanii şi creştinii folosesc basilica Sf. Ioan pentru venerare, deşi, cincizeci de ani mai târziu clădirea a fost cunoscută ca marea moschee umayyadă (Dalrymple 2005: 95). Vreau să subliniez şi faptul că musulmanii, creştinii şi evreii care trăiesc în Spania au creat o sinteză culturală bogată care şi-a atins vârful din punct de vedere al arhitecturii de înaltă calitate, artă, şi literatură care a fost sub stăpânire musulmană încă din 1492 (Ahmed 2005: 106). Cunoştinţele arab musulmane transmise prin Spania şi Italia au adus beneficii şi au îmbogăţit Europa medievală. Până în secolul 19, mulţi europeni s-au ridicat împotriva lumii islamice (Robinson 2005: 87). Domnul Gülen a scris o carte foarte perceptivă despre Sufism. Misticismul Islamic sau sufismul (tasawwuf) se referă la un process care ţine toată viaţa a dezvoltării spirituale. Eu cred că sufismul a fost foarte mult influenţat de Creştinism. Cuvântul suf înseamnă lână. Materialul distinctiv al călugărilor creştini orientali adoptat de către islamicii mistici timpurii şi de oamenii sfinţi. Sufismul a avut întotdeauna o afinitate pentru deşert, miracole accentuate, viziuni care prezintă asemănări cu misticismul creştinătăţii orientale. De fapt, Mevlana Rumi a încercat să împace ambele religii. Totuşi cei mai radicali sufiţi şi creştini mistici orientali purtau lanţuri groase. Prin pedepsirea corporală, ambele grupări de asceţi aveau viziuni (Dalrymple 2005: 97). Concluzia pe care o trag din acestea este aceea că lumile creştine şi musulmane s-au modelat unele pe altele. Aşa cum Francis Robinson a demonstrat, rădăcinile civilizaţiei islamice provin din tradiţiile monoteiste şi eleniste ale Imperiului Roman Oriental. El argumentează faptul că universalizarea Islamului provine din universalismul religios şi politic al Imperiului Bizantin al lui Constantin (Robinson 2005: 87). William Dalrymple a demonstrat faptul că închinăciunile islamice în rugăciunea islamică îşi au rădăcinile în mai vechea tradiţie ortodoxă siriană care încă se mai practică în biserici fără strane din Levant, Siria, Liban şi Israel (Dalrymple 2005: 96).
  • O parte din tensiunea dintre Creştinism şi Islam, cel puţin din punct de vedere istoric, a fost o pretindere a adevărului din partea ambelor religii (Knitter 1995: 26). Învăţaţii din studiile religioase din ziua de azi încep să realizeze faptul că nici o religie nu are un monopol total asupra adevărului şi salvării (Knitter 2002: 216). Fiecare religie îşi are propria moştenire şi tradiţie spirituală. Unii musulmani înţeleg acum că diversitatea religiilor este ordonată de divinitate (Coran 5:48). Musulmanii cred că toţi profeţii biblici şi Profetul Mohamed au fost trimişi de acelaşi Dumnezeu. Musulmanii au obligaţia de a înţelege şi de a respecta alte căi religioase pentru dreptate, iubire, pace, armonie socială şi adevăr. Declaraţia religiilor non creştine din al doilea consiliu al Vaticanului (1962-1965) oferă o bază teologică pentru un dialog bogat între musulmani şi catolici (Hinze 2006: 222). Domnul Gülen înţelege cât de benefic poate fi acest dialog din moment ce Islamul şi Creştinismul au între ele două miliarde de adepţi, mai mult decât oricare alte două religii din lume. Motivele teologice şi religioase ar putea fi o cauză mare a conflictului dintre Islam şi Creştinism din trecut. Problema dintre Islam şi Occident are puţin de a face cu Coranul sau cu Noul Testament. Dimpotrivă, este vorba despre putere, atât globală cât şi locală. Eu văd aşa numita ciocnire a civilizaţiilor ca pe un conflict cu multiple cauze convenţionale (Pfaff 2006: 13). Unii observatori cred că pionul principal în tensiunile globale îl prezintă conflictul dintre Israel şi teritoriile palestiniene (Bennis 2003: 50). Acest lucru nu înseamnă că este cauza evidentă a tensiunilor dintre societăţile musulmane şi occidentale. Oricum, problema israeliană-palestiniană are o valoare simbolică colorând relaţiile politice şi inter culturale care au traversat scopul său limitat geografic. Aş depăşi parametrii acestei lucrări dacă aş argumenta mai departe această chestiune. O menţionez doar pentru a merge mai departe. Gülen are dreptate absolută în declaraţiile sale cum că nu ar trebui să existe ciocniri între culturi. Acestea două pot co-exista. Trebuie să acceptăm şi să ne bucurăm de diversitate în loc să o respingem. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa, dar totuşi toţi sunte diferiţi. Provocarea noastră este următoarea: trebuie să găsim imaginea lui Dumnezeu în cineva a cărui culoare este diferită, care vorbeşte o limbă diferită, sau Îl venerează pe Dumnezeu într-un mod diferit de al nostru (Sacks 2005: 134). Îmi amintesc acum cuvintele imamului Abd al-Raouf care spune: “Îi împingem pe prietenii noştri (din Occident) să se întoarcă către Dumnezeu. Ceea ce era bun din punct de vedere moral pentru Avraam, Noe, Iisus şi Mahomed trebuie să fie şi pentru noi, chiar dacă trăim în America, Europa, Asia şi Africa. Trebuie să ne amintim cu toţii că suntem fraţi şi surori, membri ai aceleiaşi familii umane. Aşadar, lăsaţi-ne să trăim în pace”(Boase 2005: 154).
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2020 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.