Dialogul între religii – o formă de practică spirituală
Dialogul între religii nu reprezintă o dezvoltare ce ţine de secolul douăzeci în istoria relaţiilor dintre creştini şi musulmani. Există numeroase exemple când creştinii şi musulmanii au participat la dialoguri publice, unele dintre ele fiind episoade memorabile în analele dialogului.
Există deci aceste exemple faimoase. Totuşi, numeroşi teologi, învăţaţi şi lideri politici şi religioşi au luat parte la dezbateri publice şi au comunicat de asemenea şi în scris trimiţându-şi mesaje şi discutând în privat de-a lungul secolelor.1 Dacă am lua în considerare cea mai comună formă de dialog între religii, şi anume, dialogul vieţii ─ când credincioşii au trăit unii lângă ceilalţi ca vecini şi asociaţi, ar exista multe exemple care nu pot fi numărate. Creştinii şi musulmanii au trăit în aceeaşi comunitate, dialogând unii cu alţii timp de secole şi au luat parte la numeroase evenimente. Papa Ioan Paul al doilea a folosit un limbaj elocvent atunci când a discutat despre dialogul vieţii în timpul vizitei sale Marea Moschee Umeyyadă din Damasc pe 6 mai 2001:
„Dialogul între religii este mai prosper atunci când răsare din experienţa de «a trăi în comunitate» ─ a trăi în acceaşi comunitate şi cultură zi de zi. În Siria creştinii şi musulmanii au trăit împreună timp de secole şi între ei a avut loc un dialog continuu. Experienţele pozitive trebuie să întărească comunităţile noastre pentru a da naştere la pace, iar experienţele negative nu trebuie lăsate să submineze speranţele noastre.2
În mod ciudat, cu 90 de ani în urmă, în 1911, Said Nursi a scris faimoasa lui operă Predica din Damasc, în care a subliniat ideea de libertate şi de căutare a adevărului, printre alte dezvoltări pozitive ale lumii creştine, prezicând o cooperare prosperă între creştini şi musulmani în viitor.3
În cazul catolicilor, o astfel de cooperare formală dintre musulmani şi creştini a fost încurajată în mod oficial în anul 1965 o dată cu eliberarea Declaraţiei relaţiei bisericii cu religiile non-creştine (Nostra Aetate) în timpul celui de-al doilea Consiliu de la Vatican. În secţiunea ce menţiona musulmanii, arhiepiscopul Bisericii Catolice a pledat astfel: „Dar acum Consiliul pledează pentru uitarea celor petrecute în trecut şi a face eforturi sincere pentru o mai bună înţelegere, colaborând astfel pentru conservarea şi dezvoltarea dreptăţii sociale, a bunăstării morale, a păcii şi libertăţii pentru toată umanitatea.”4
Arhiepiscopul Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al doilea, a votat aprobarea acestui text în 1965. Papa Benedict al şaisprezecelea, expert în teologie (peritus) facând parte din cel de-al Doilea Consiliu de la Vatican care a elaborat acest text, atunci când a comunicat patruzeci de ani mai târziu cu reprezentanţii comunităţii musulmanilor din Cologne, Germania a spus: „Pentru noi, aceste cuvinte ale celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican rămân o magna carta a dialogului cu voi, dragi prieteni musulmani, şi sunt bucuros că ne-aţi răspuns în aceeaşi manieră şi că ne-ati confirmat intenţiile.” (35, 12 septembrie 2005:208,209).
În anul 2007, 138 de învăţaţi musulmani ce aparţin unui număr mare de ţări şi cu diferite relaţii cu islamul, au iniţiat o declaraţie numită Cuvânt comun între noi şi voi, o declaraţie de consens sponsorizată de Institutul Regal Aal al-Bayt al Gândirii Islamice din Amman, Iordania, invitând creştinii la comunicare teologică bazată pe principiile deţinute de cele două comunităţi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea vecinilor.5 De fapt, această declaraţie a fost primul răspuns reprezentativ dezvoltat făcut de către musulmani, la declaraţia celui de-al doilea Consiliu de la Vatican.
Asemenea declaraţii formale de cooperare şi dialog prezentate de către episcopii Bisericii Catolice şi un număr impresionant de învăţaţi musulmani şi lideri religioşi, au adus la consens Regatul Iordaniei. Acestea sunt adevărate dezvoltări ale secolului douăzeci şi douăzeci şi unu în istoria schimbărilor, dialogurilor şi influenţelor pozitive dintre creştini şi musulmani. Dar, asemenea declaraţii formale sunt dovada unui lucru şi mai inovator ─ încercarea continuă a musulmanilor, creştinilor şi a altora de a incorpora dialogul între religii drept un aspect al practicilor lor spirituale în calitate de creştini, musulmani sau practicanţi ale oricăror alte tradiţii. Cu alte cuvinte, exista deja un răspuns vast la declaraţia celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican din partea comunităţilor de femei şi bărbaţi, creştini, musulmani şi alţii, care au transformat dialogul într-un aspect esenţial al vieţilor lor, fiind credincioşi supuşi. În cazul musulmanilor, comunităţile de femei şi bărbaţi care urmează exemplul şi înţelepciunea lui Fethullah Gülen au fost de mult active în promovarea dialogului.
Dialogul dezvoltat de creştini
„Dialogul” a devenit modern în timpul secolului douăzeci şi ciupeşte musulmanii şi creştinii, în ciuda modului în care a început secolul douăzeci şi cum s-a sfârşit ─ cu războaiele din Balcani. Totuşi, din cauza reacţiilor de războaie şi divizare, dialogul a început să fie folosit în prima decadă a secolului douăzeci. În ziua de azi, dialogul cuprinde nu numai interacţiunile zilnice dintre oameni, ci şi cooperarea pentru dreptatea şi pacea socială sau schimburile formale. Dialogul atinge înţelesul său adevărat fiind o practică spirituală în care schimbul reciproc şi împărtăşirea de credinţe şi practici duc la adâncirea relaţiilor cu Dumnezeu din vieţile noastre de zi cu zi.
Creştinii vorbeau despre noţiunea de dialog în timpul primelor decade ale secolului douăzeci când a avut loc o creştere mare a numărului liderilor bisericeşti şi în special a misionarilor nerăbdători din cauza scandalurilor provocate de lipsa unităţii dintre creştini. Prima Conferinţă Mondială a Misionarilor, care a adus la un loc un număr impresionant de creştini ce proveneau din diferite biserici pentru prima dată, a avut loc în Edinburgh, Scoţia în anul 1910, şi a înfiinţat, printre cele 8 grupări ce lucrau deja, o comisie ce se ocupa de „Cooperare şi Promovarea Unităţii”. John R. Mott, profanul metodist, „omul de bază al întrunirilor” şi viitor arhitect al naşterii Consiliului Mondial al Bisericilor în anul 1948, a întrebat adunarea în ultima noapte în 1910: „Oare nu ne-a copleşit faptul că de fapt marele obstacol în calea expansiunii creştinismului suntem chiar noi?”6
„Dialog” a devenit apoi în literatura mişcării ecumenice un termen obişnuit pentru a exprima modul în care creştinii caută să-şi restaureze unitatea. Este de remarcat scriitorul evreu şi mistic Martin Buber care a scris un eseu intitulat Dialogul în anul 1929.7 În anul 1961, cu un an înainte de conceperea celui de-al doilea Consiliu de la Vatican, teologul catolic Hans Urs von Balthasar „l-a numit pe Buber ca originatorul principiului de dialogare.”8
Dar, dacă ar fi să scoatem în evidenţă un eveniment major şi o persoană al cărei mesaj de dialog a realizat cel mai mult prin stabilirea acestui termen, evenimentul ar fi cel ce-al doilea Consiliu de la Vatican şi persoana ar fi Papa Ioan Paul al Şaselea. Papa Ioan a suprins Consiliul cu un mesaj în ianuarie 1959, cu doar trei luni înainte de a-şi ocupa poziţia de Papă, şi a vrut ca dialogul să fie unul dintre scopurile principale ale consiliului.9
Au avut loc trei luni de pregătiri până ce consiliul s-a unit în octombrie 1962, dar în nouă luni de zile, Papa Ioan a decedat. În timp ce Papa Ioan a privit unitatea creştină drept unul dintre cele mai mari motive pentru a înfiinţa consiliul Bisericii Catolice, acesta şi-a expus motivele la scurt timp după ce Dr. Jules Isaac, un intelectual strălucit francez şi evreu supravieţuitor al Holocaustului a fost primit în audienţă, şi i s-a acceptat sugestia de a face ceva pentru evrei.10
Ioan al 23-lea l-a încurajat pe Cardinalul Augustin Bea şi pe personalul său din Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Creştine să pregătească ceva pentru biserică şi evreii, ce poate fi luat în considerare de către episcopii din Consiliu. În anul 1963, după ce a avut loc doar una dintre cele patru întruniri ale Consiliului, el a murit.
Papa Paul al 6-lea l-a înlocuit pe mult iubitul Papă Ioan al 6-lea. Papa Paul al 6-lea nu numai că a oferit atenţie acestui proiect de dialogare cu evreii, plus dialogul dintre creştini, dar a realizat de asemenea şi un dialog hermeneutic pentru înţelegerea consiliului. Nu există un exemplu mai bun decât prima scriere a Papei Paul al 6-lea, Ecclesiam Suam (1964), în care el a folosit termenul de „dialog” de peste 70 de ori. Acesta a recunoscut că „Dialogul salvării a fost deschis spontan la iniţiativa lui Dumnezeu.”11
În acest fel, dialogul descrie revelaţia, rugăciunea, relaţia dintre Dumnezeu şi umanitate şi dintre oameni. Astfel, aplicat comunităţii umane, dialogul între persoanele credincioase se încadrează în contextul relaţiei lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi şi colectiv în tradiţiile noastre religioase şi în calitatea noastră de membri ai întregii comunităţi.
Papa Ioan Paul al 2-lea a denumit textul său Ecclesiam Suam ca fiind „o magna carta a dialogului în formele sale variate.”12 Aceasta a apărut în august 1964, la jumătatea celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican. După ce a fost publicată, au urmat câteva texte conciliare prin care se promova dialogul cu Biserica Catolică, printre creştini, între creştini şi musulmani, evrei, hinduşi, budişti şi într-adevăr, între creştini şi toţi oamenii. Documentul final al celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican, The Pastoral Constitution on the Church în the Modern World (Gaudium et spes), editat în decembrie 1965, are ca temă, biserica în dialog cu lumea.
Însă, Papa Paul al 6-lea a realizat şi mai multe. În mai 1964, înainte de a-şi publica enciclica despre biserică, a pus bazele unui alt secretariat, de data aceasta unul care se ocupa de dialogul între religii, cunoscut astăzi sub numele de Consiliul Pontific pentru Dialog Interreligios. În 1964, biroul era cunoscut sub numele de Secretariatul pentru Non Creştini, dar Papa Ioan Paul al 2-lea a ales un titlu mult mai potrivit atunci când i l-a schimbat în „Consiliul pontific pentru dialog interreligios” în anul 1988. Intenţia de bază a Papei Paul al 6-lea în ceea ce priveşte oficiul, era promovarea relaţiilor interumane printre credincioşi: „Niciun pelerin, în ciuda distanţării sale religioase sau geografice, în ciuda ţării sale de origine, nu va mai fi privit ca un străin în această Romă care s-a supus programului istoric pe care credinţa catolică i l-a rezervat drept «patria communis».”13
Dacă dialogul reprezintă hermeneutica pentru înţelegerea misiunii creştinilor în lume, atunci dialogul între religii are potenţialul de a deveni o practică pur spirituală pe care creştinii ar trebui să o promoveze în relaţiile lor cu evreii, musulmanii şi alţi credincioşi. Inspiraţia pentru o astfel de practică constă în acest text extras din Declaraţia relaţiilor dintre non-creştini cu biserica, elaborată în timpul celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican (Nostra Aetate): „Biserica îşi îndeamnă fiii şi fiicele să recunoască, să conserveze şi să îngrijească lucrurile bune, spirituale şi morale, precum şi valorile socio-culturale găsite în adepţii altor religii. Acest lucru se poate realiza prin dialog şi colaborare cu aceştia, cu grijă şi iubire, fiind martori ai credinţei şi vieţii creştine.”14
Dialogul între religii, potrivit acestui text ce datează din anul 1965, nu ar trebui numai să ofere o oportunitate pentru oameni din diferite credinţe să trăiască în înţelegere reciprocă şi respect şi să creeze un program de colaborare pentru îmbunătăţirea societăţii umane şi îndeplinirea nevoilor celor care se află în dificultate, ci trebuie de asemenea să recunoască, să conserveze şi să dezvolte valorile spirituale. În 1991, oficiul din Vatican responsabil de promovarea dialogului între religii, Consiliul pontific pentru dialog interreligios, a elaborat un document numit Dialog şi proclamare în colaborare cu oficiul responsabil de activitatea misionară, Congregaţia pentru evanghelizarea oamenilor. În ceea ce priveşte conservarea şi dezvoltarea valorilor spirituale, textul este următorul:
„În cadrul acestui dialog de salvare, creştinii şi alţi credincioşi sunt chemaţi să colaboreze în numele Domnului care este mereu prezent şi activ. Dialogul între religii nu are numai scopul de a pune bazele unei înţelegeri reciproce şi unor relaţii de prietenie. Acesta atinge un nivel mult mai înalt, şi anume, cel al spiritului, unde schimbul şi împărţirea constau în a fi martorii credinţelor unii altora, precum şi în explorarea convingerilor religioase reciproce. Prin dialog, creştinii şi alţi credincioşi sunt invitaţi să-şi dezvolte angajamentul religios, să răspundă sincer la chemarea lui Dumnezeu, aşa cum credinţa ne spune, să treacă prin medierea lui Iisus Hristos şi prin Spritul Său.” (40)15
Exemple de trăire prin dialog
Pentru a clarifica aceste lucruri, trebuie mai întâi să clarificăm conceptul de spiritualitate a dialogului între religii şi ceea ce el implică. Acesta implică cel puţin trei lucruri: spiritualitatea ca pregătire pentru dialog, practicile spirituale în timpul dialogului şi spiritualitatea ca fiind afectată de experienţa dialogului. Persoanele care sunt pe punctul de a participa la un dialog între religii trebuie să fie pregătiţi din punct de vedere spiritual, şi anume, să îi primească şi să îi asculte pe oaspeţii ce aparţin altor credinţe, cu respect şi iubire. Toate religiile îndeamnă la asta într-un fel sau altul. În dialog, creştinii şi alţi credincioşi nu lasă deoparte practicile lor spirituale, ci le combină în această relaţionare şi conversaţie. Aşa s-a întâmplat şi în dialogurile regionale dintre catolici şi musulmani pe care le-am realizat în timpul anilor 19962003:
„Dialogul între religii poate oferi momente bogate în profunzime. În dialogul Occidentului Mijlociu, după ce am petrecut ceva timp pentru a analiza natura revelaţiei, am început apoi să analizăm şi modul în care trăim şi venerăm mesajul Scripturii. De exemplu, am comparat lectio divina, practica spirituală creştină pentru citirea amănunţită a Scripturii, cu arta cântării Coranului. Am analizat de asemenea rugăciunea din Scriptură şi am comparat scurte pasaje din Evanghelie despre «rugăciunea lui Dumnezeu» cu Fatiha ─ sura de deschidere a Coranului care este prezentă în fiecare rugăciune zilnică a musulmanilor. Dialogul occidentalilor a fost bazat pe opinii în ceea ce priveşte pacea, dreptatea şi iertarea, iar noi am atins un asemenea nivel de consens asupra acestor trei teme importante ale spiritualităţii încât ne-am exprimat acordul public. Mulţi dintre cei care participau la aceste dialoguri, vedeau aceste schimburi, exerciţii comparative şi schimburi de rugăciuni foarte emoţionante, convingându-i de importanţa relaţiilor dintre creştini şi musulmani din prezent.”16
În niciunul din dialogurile pe care le-am realizat la Conferinţa Episcopilor Catolici din S.U.A. pe durata a şaisprezece ani de când sunt coordonatorul dialogului între religii, participanţii nu şi-au lăsat la o parte practicile religioase. În locurile catolice, existau încăperi pentru musulmanii care se rugau, iar catolicii se rugau de obicei seara atunci când se aflau pe teritoriul musulmanilor. Luam parte unii la rugăciunile celorlalţi şi ne rugam atât la începutul cât şi la sfârşitul întâlnirilor noastre. Adesea, participanţii la dialog vizitau o moschee şi membrii se alăturau comunităţii musulmane pentru rugăciunile de seară, pentru masă şi pentru un anumit program.
Acest din urmă set de întâmplări a avut loc de mai multe ori în timpul acestor dialoguri dintre catolici şi musulmani. De fapt, acel dialog a avut ca subiect spiritualitatea şi astfel s-a produs o resursă: Prieteni şi non-adversari: o călătorie sprituală între catolici şi musulmani, elaborat în decembrie 2003 şi postat pe site-ul USCCB. Acesta indică progresul realizat de dialog şi punctele semnificative ale consensului. Raportul încurajează musulmanii şi creştinii să investigheze temele spirituale prin metode benefice amândurora.17
De o mare importanţă este şi un set de idei cu care ambele părţi au fost de acord în textul la care ne-am referit mai sus. Aceste idei au fost elaborate în februarie 2003:
„Noi, catolicii şi musulmanii, credem că Dumnezeu este sursa păcii şi dreptăţii şi astfel sunt pe deplin de acord cu natura păcii şi dreptăţii şi nevoia esenţială a tuturor de a colabora pentru instaurarea acestora.
Bogatele noastre tradiţii şi învăţături de pace şi dreptate servesc drept o resursă şi o inspiraţie pentru noi toţi. Oricum, acţiunile noastre prezente de la lucra împreună sunt adesea nevoioase. Nevoia de a lucra împreună pentru pace şi dreptate reprezintă o cerinţă apăsătoare în aceste vremuri grele.
Credem că Dumnezeu este cel care iartă şi că în calitate de catolici şi musulmani suntem îndemnaţi de Dumnezeu să iertăm. Iertarea este un pas spre depăşirea istoriei din trecut, dacă vrem să ne păstrăm demnitatea umană, să instaurăm pacea şi dreptatea.
Se poate să nu fim de acord asupra anumitor chestiuni legate de doctrină, dar totuşi respectăm drepturile celorlalţi la o integritate fundamentală a învăţăturilor lor şi le respectăm toate drepturile umane şi religioase. Prin dragoste şi prin adevăr, ne vom critica unii pe alţii atunci când credem că există o încălcare a integrităţii de credinţă în Dumnezeu. Trebuie să evităm interpretarea greşită a tradiţiilor şi învăţăturilor unii altora.
Atunci când ne-am întâlnit pentru a dialoga şi discuta chestiuni legate de pace, dreptate şi iertare, fiind în acelaşi timp credincioşi tradiţiilor noastre, am simţit o profundă şi emoţionantă legătură la cel mai înalt nivel al credinţelor noastre, care trebuie să aibă un anumit efect asupra vieţilor noastre.”
Printre creştinii catolici încă din timpul celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican (1962-1965), atunci când episcopii catolici au decis în mod copleşitor să încurajeze dialogul între religii ca metodă principală de a lua legătura cu oameni de alte religii, s-au organizat unele mişcări noi conduse de lideri catolici care au adoptat dialogul ca practică regulată. Două dintre acestea sunt: Comunitatea din Sant Egidio şi Mişcarea Focolară. Comunitatea din Sant Egidio îşi are numele din mica biserică din districtul Trastevere din Roma. Numele a fost dat rugăciunilor şi liturgiilor comunităţii. La scurt timp mişcarea s-a răspândit şi în afara Romei, în marele oraşe ale Italiei şi în alte ţări. În Roma aceştia se adună adesea pentru rugăciuni şi liturgii la una dintre cele mai vechi biserici din Roma, Santa Maria în Trestevere. La rugăciunea de seară, creştinii se adunau conform tradiţiei, pentru recunoştinţă şi se gândeau la ziua care tocmai trecea, analizând misterele salvării lor. Ei oferă ajutor săracilor şi celor nevoiaşi, muncind în bucătării publice şi adăposturi, chiar şi celor din afara graniţelor pe timpul războaielor în regiuni devastate, promovând grija şi atenţia pentru cei nevoiaşi şi împăcarea între părţile aflate în conflict.
Deoarece aceştia puneau accent pe rugăciune şi construirea păcii, Papa Ioan Paul al 2-lea a rugat Comunitatea din Sant Egidio să continue practica unirii liderilor religioşi pentru rugăciuni şi pace; practică inaugurată de el în prima zi a Zilei Mondiale a Rugăciunii Pentru Pace, desfăşurată în Assisi în 1986. Papa Ioan Paul al 2-lea a fost gazda acestor trei zile în timpul în care el a fost Papă, octombrie 1986, atunci când Războiul Rece era în plină desfăşurare, ianuarie 1993 ─ o perioadă de curgere de sânge în Balcani şi ianuarie 2002, după atacurile de la New York şi Washington DC. Comunitatea din Sant Egidio a adoptat această practică de a găzdui lideri religioşi în zile de rugăciune pentru pace în toamna aceluiaşi an, din septembrie până în noiembrie, în mai multe părţi ale lumii, şi această practică continuă până în ziua de azi cu o adunare din ziua de 17 noiembrie în Cipru. La cererea Preşedintelui Universităţii Georgetown, John J. DeGioia, care a luat parte la această întrunire timp de mulţi ani, o zi de rugăciune pentru pace s-a ţinut în campusul din Georgetown în aprilie 2006.
Scopul întâlnirilor de tip Asisi nu este diferit cu nimic faţă de cele găzduite de Ioan Paul al 2-lea în 1986: a reflecta în linişte asupra păcii şi eforturilor noastre de a promova pacea, postul, colaborarea şi de a ne întâlni pentru a ne ruga pentru pace. Participanţii se adună ţinând cont de tradiţiile religioase, pentru a se ruga în propriile lor feluri şi apoi pentru a merge împreună într-un loc de rugăciune, în consensul credinţei pe care toţi o împărtăşesc, respectând diferenţele dintre ei şi pentru a se ruga unii în prezenţa celorlalţi. Majoritatea participanţilor ascultă în linişte în timp ce ceilalţi se roagă şi le împărtăşesc sentimentele şi dorinţele. Graniţa dintre ascultare şi rugăciune poate fi traversată.
„Focolare” este cuvântul pentru „inimă” în italiană, iar întemeietorii mişcării, în timpul celei mai negre perioade prin care trecea Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au inspirat din inima şi din casa familiei lui Iisus Hristos. Chiara Lubich, care a decedat de curând, adesea reflecta asupra păcii prezente în casa lui Iisus, cu Maria şi Iosif pentru a forma unitate printre companionii săi de inimă şi pentru a clădi o comunitate în acelaşi fel cu a clădi o casă. Precum comunitatea din Sant Egidio, există membri căsătoriţi şi necăsătoriţi care formează miezul mişcării din Focolare. Membrii căsătoriţi au grijă de propriile lor case. Membrii necăsătoriţi, femei şi bărbaţi formează comunităţi, oferindu-şi tot timpul pentru a sprijini comunitatea şi proiectele sale. Există clerici care se implică în fiecare dintre aceste mişcări, dar ceea ce uimeşte cel mai mult este faptul că acestea sunt mişcări laice, conduse de către laici, sprijinite de către laici şi populate tot de către aceştia. Spre deosebire de Comunitatea din Sant Egidio care a fost formată în timpul anilor celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican, Focolare este o mişcare ce activează de mai bine de 20 de ani. Însă, atunci când cel de-al Doilea Consiliu de la Vatican a încurajat participarea laicilor la conducerea bisericii şi la chemarea universală la sfinţenie a tuturor din biserică, scos în evidenţă nu numai pentru cei ce se dedicau vieţii religioase: preoţi, calugăriţe, fraţi sau alţi membri ai altor ordine religioase, mişcarea Focolare a avut un rol important în promovarea unităţii, dialogului şi reconcilierii, precum şi înţelegerea dintre creştini şi oameni de alte credinţe.
Nu este momentul să subliniez acum toate proiectele elaborate de aceste două mişcări, ci doresc să scot în evidenţă faptul că mişcarea Focolare a inspirat la prietenie specială şi cooperare, pe care Chiara Lubich şi Imamul Warith Deen Mohammed le-au nutrit între cele două mişcări. În 1996, când Imamul Warith Deen Mohammed însoţit de Cardinalul William Keeler de Baltimore într-o vizită la Roma, atunci când a fost prezentat Papei Ioan Paul al 2-lea şi a vizitat câteva oficii în Vatican, a fost arajantă totodată o vizită specială la Centrul Mişcării Focolare din Castelgandolfo. Imamul Mohammed a vizitat de asemenea şi comunitatea din Sant Egidio în timpul acelei vizite. La Castelgandolfo, Imamul Mohammed a discutat şi s-a întâlnit cu câţiva membri ai comunităţii. Şase luni mai târziu, în aprilie 1997, el a fost gazda Chiarei Lubich la Moscheea Malcolm Shabazz din Harlem, New York. Ea a vorbit în italiană, urmată apoi de o traducere a unui translator în engleză, iar aceste vorbe rostite de ea au fost auzite în toate cartierele din New York. Adunarea de la Assisi din 1986 a fost o chestiune de neimaginat, deoarece atunci Papa a stat la un loc în marea bazilică din oraşul Saint Francis cu liderii creştini la dreapta lui şi cu ceilalţi lideri religioşi la stânga lui şi acestea două s-au întâlnit acolo unde sfinţii nativi americani au stat la rabinul sinagogii din Roma. Evenimenul din Harlem a fost de o frumuseţe inimaginabilă în acea zi însorită de duminică, în aprilie 1997 ─ se auzea până în văzduh o voce italienească, din partea New York-ului, asociată din punct de vedere cultural cu afro-americanii. Timp de mulţi ani, până la moartea sa în 2008, Imamul Mohammed rostea adesea cuvintele: „Sunt membru al mişcării Focolare.”
Membrii celor două mişcări au promovat proiectele lor interreligioase şi au pus accentul pe rugăciune şi dialog. Dialogul între religii nu reprezintă numai o dimensiune spirituală, cu rugăciuni realizate în anumite momente şi cu participanţi care împărtăşesc credinţe îmbogăţite de cuvintele şi practicile celorlalţi, ci este de asemenea şi o practică spirituală în sine. Oamenii credicioşi se adună, respectă în acelaşi timp diferenţele dintre ei şi îşi sporesc credinţele unii altora şi se roagă. Acest fel de experienţe nu pot fi descrise aşa cum se cuvine. Pentru a le putea înţelege, trebuie să iei parte la ele. Ceea ce distinge era din prezent caracterizată de o experienţă religioasă pluralistă mult mai largă prin dialog între religii este dezvoltarea înţelegerii între participanţi aflaţi în dialog, deoarece profunda împărtăşire a unei credinţe cu ceilalţi reprezintă un aspect din ce în ce mai important din vieţile lor spirituale.
Exemplul lui Fethullah Gülen
Pe scena globală, Fethullah Gülen este un lider musulman deosebit, care promovează dialogul între religii. Mişcarea inspirată de ideile şi recomandările sale reprezintă unul dintre grupurile ce participă la dialog în lumea de azi. Mişcarea Gülen, dacă putem folosi această expresie pentru a denumit diversitatea de proiecte promovate în majoritate de către musulmanii de origine turcă, reprezintă adevăratul omolog musulman al comunităţii din Sant Egidio şi a Mişcării focolare. Atunci când a scris despre Mişcarea Gülen, Dr. Hakan Yavuz a descris inspiraţia lui Gülen printr-o paralelă cu mişcările catolice:
„Într-adevăr, Gülen nu numai că îşi extindea cercul de suporteri şi simpatizanţi în Turcia, dar dezvolta totodată legături apropiate cu reţelele religioase globale, prin organizarea unui număr de întâlniri pe tema „dialogul civilizaţiilor”, opus ideii de „ciocnire a civilizaţiilor”, subliniat de analiştii politici americani („Medenizetler” 1996). Astfel, Gülen l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al 2-lea şi pe alţi lideri religioşi. Încercarea de a globaliza această idee a devenit o grijă pentru elitele nesigure ale sistemului Kernalist.”18
Existau îngrijorări în privinţa mişcării Gülen în Turcia din cauza accentului pus pe practica spirituală, înfiinţată de şcoala Nur pentru practică sufită, şi pe cooperarea între religii, amândouă fiind anulate de către seculariştii turci care încercau să construiască un stat naţional în ciuda faptului că Turcia a fost un stat islamic în trecut. Dar existau îngrijorări şi în afara Turciei, din partea celor care sunt suspicioşi pe orice mişcare identificată ca fiind islamică, de teama dominaţiei musulmanilor şi a formării de imperii. Aceste temeri ale non musulmanilor au dispărut treptat datorită lucrărilor conduse de către mişcarea Gülen, de exemplu prima mare lucrare fiind înfiinţarea de şcoli umaniste, lucru atent observat. Berna Turam a scris astfel despre acest lucru: „În loc de a confirma suspiciunile conform cărora turcii doresc să înlocuiască hegemonia sovietică, şcolile Gülen încearcă să stabilească treptat un dialog între civilizaţii.”19 Turam vorbea despre şcolile construite în Kazakstan, care pe bună dreptate ar putea fi construite pe baza hegemoniei turce regionale. Dar, observarea s-a dovedit a fi reală oriunde Gülen a construit aceste şcoli. Ihsan Yilmaz a arătat că Fethullah Gülen s-a ghidat după principii cooperante şi interreligioase atunci când a ajutat la stabilirea Fundaţiei Scriitorilor şi Jurnaliştilor în anul 1994. Începând cu anul 1995, fundaţia a organizat cine de Ramazan (iftar), iar în anul 1996 a susţinut prima sa conferinţă internaţională la care a vorbit Patriarhul grec ortodox Bartolomeu, a cărui biserică situată în Istanbul a întâmpinat greutăţi în funcţionare atât în Turcia cât şi înafara graniţelor sale deoarece patriarhul este primul între liderii bisericilor ortodoxe şi reprezintă simbolul unităţii creştin ortodoxe. La conferinţă au mai luat cuvântul şi alţi lideri creştini, în 1996, inclusiv liderii protestanţi şi liderul comunităţii catolice din Turcia. Aceste conferinţe au promovat dialogul între civilizaţii.20
Care este motivaţia pe care Fethullah gulen o sugerează pentru cei care doresc să urmeze căile sale în practicarea dialogului şi actelor de caritate? La începutul colecţiei de eseuri publicate sub numele de Towards a Global Civilization of Love and Tolerance, într-un eseu numit Iubirea pentru umanitate, el conclude cu următoarele afirmaţii:
„Noi suntem părţi ale aceluiaşi corp, şi trebuie să încetăm această dualitate care ne destramă uniunea. Ar trebui să curăţăm drumul care ajută la unirea oamenilor; aceast este una dintre cele mai măreţe feluri în care Dumnezeu le garantează succesul oamenilor în această lume, şi modul în care El transformă această lume într-un Paradis. În acest fel uşile Raiului vor fi larg deschise pentru a ne oferi o primire călduroasă. Aşadar, ar trebui să eliminăm toate ideile şi sentimentele care ne împiedică să ne unim, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii.”21
Persoanele care simt iubirea în adâncul sufletului, aleargă să se îmbrăţişeze unii pe alţii. Dumnezeu dialoghează cu toată umanitatea, iar răspunsul nostru începe cu dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea de aproape. În Perlele de înţelepciune Gülen scrie astfel despre iubire: „Iubirea este calea cea mai directă şi sigură pentru a atinge perfecţiunea umană.”22 Unul dintre principiile de susţinere a unui dialog, pe care Gülen le sugerează reprezintă o provocare pentru semenii săi musulmani, pentru ca aceştia să fie umili şi să Îl imite pe Creator, care are legături cu creaţia Sa prin metode de neimaginat: „Cântăreşte-ţi valoarea prin prisma Creatorului în funcţie de spaţiul pe care El îl ocupă în inima ta şi valoarea ta în ochiii oamenilor în funcţie de modul în care tu îi tratezi. Nu neglija adevărul nici pentru o secundă. Şi totuşi «fii bărbat sau femeie printre ceilalţi bărbaţi sau femei».”23
Fethullah Gülen şi-a exprimat admiraţia pentru catolici şi pentru Biserica Catolică, preluând rolul de conducător în promovarea dialogului. În primul rând, el observă că învăţaţii catolici, precum Louis Massignon, a început să schimbe atitudinea europenilor în ceea ce priveşte credinţa musulmanilor pe durata vieţii sale de muncă şi şcolarizare. Lui Gülen îi place în mod special următoarele cuvinte spuse de Massignon în privinţa islamului : „credinţa lui Avraam reînnoită de către Muhammad.” El a susţinut conducerea Papei Paul al 6lea în timpul celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican, îndemnându-i pe cei 2000 de episcopi adunaţi în Roma să privească dincolo de orizonturile creştinătăţii, ale celor ca au conservat conceptul de Dumnezeu ca fiind „unic Creator, persoane care Îl venerează prin credinţă sinceră şi pietate şi ale căror credinţe şi practici sunt construite principiile de viaţă morală şi socială.” Gülen atrage atenţie asupra viziunii Declaraţiei despre Relaţia bisericii cu religiile non-creştine (Nostra Aetate) a celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican, şi îşi exprimă admiraţia pentru Papa Ioan Paul al 2-lea pentru că a reuşit să o implementeze foarte bine în noul mileniu. Gülen analizează toate comentariile Papei Ioan Paul al 2-lea în reflecţiile sale private publicate în cartea Crossing the Threshold of Hope, care ar putea crea suspiciuni musulmanilor şi atrage atenţia asupra modului în care Papa îşi exprimă admiraţia pentru musulmani şi pentru modul lor de a se ruga.24
Putem astfel observa că Gülen a primit inspiraţie pentru încurajarea adepţilor săi la dialog, cooperare şi afecţiune reciprocă cu creştinii şi cu alţii, din măsurile luate de către catolici în secolul douăzeci prin cel de-al Doilea Consiliu de la Vatican şi apoi. În acelaşi timp Fethullah Gülen are dreptate atunci când le spune asociaţilor săi musulmani că „punctul de început trebuie să reprezinte o bază islamică.”25 Astfel, Gülen încearcă să îi scoată pe musulmani din reacţiile lor de înţeles la invitaţii la dialog şi cooperare cu creştinii, îndemnându-i să vadă cum principiile islamului pot fi dezbătute în realitate. Gülen scrie astfel: „Profetul Muhammad a definit adevăraţii musulmani ca fiind cei care nu fac rău nimănui prin cuvintele şi prin acţiunile lor şi care sunt cei mai de bază reprezentanţi ai păcii universale.”26
În câteva rânduri, înainte de a fi publicată lucrarea Cuvânt comun între noi şi voi, în octombrie 2007 de către reprezentanţii celor 138 de lideri şi învăţaţi musulmani care au semnat declaraţia, Fethullah Gülen a atras atenţia asupra următorului pasaj din Coran 3:64: „O, oameni ai Cărţii! Veniţi la un cuvânt ce deopotrivă este între noi şi voi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu.”27
Credinţa într-Unul Dumnezeu care comunică cu noi prin dialog şi ridică efiecare fiinţă umană la nivelul acestui dialog de salvare şi iubire de Dumnezeu şi de apropiaţi, reprezintă primele principii care ne fac pe noi toţi egali. Coranul (3:127-128) declară ceea ce creştinii şi mulţi alţii pot accepta şi nu este de datoria noastră să îi judecăm pe alţii, căci această judecată i se cuvine numai lui Dumnezeu. Aşadar, Fethullah Gülen va afirma că în ziua de azi avem nevoie de oameni virtuoşi, cu inimi pure, care preferă bunăstarea celorlalţi, nu a lor şi care nu se aşteaptă la recompense lumeşti. Adepţii săi au deschis şcoli pentru a educa tinerii aşa cum se cuvine, au înființat fundaţii şi comitete promovând astfel dialogul şi cooperarea, au fost gazdele multor dineuri şi au recunoscut conducerea morală şi spirituală a celorlalţi, au planificat tururi pentru ca creştinii şi alţii din Europa şi din Statele Unite să poată cunoaşte musulmanii în casele lor, în special în Turcia.28
Fethullah Gülen s-a inspirat din învăţăturile şi exemplul lui Bediuzzaman Said Nursi şi în cel puţin o parte citează observaţia contemplativă a lui Nursi în Moscheea Baiazid din Istanbul. Reflectând la persoana întâi folosită în acest verset din Fatiha: „Noi pe Tine te venerăm şi doar la Tine cerem ajutorul”, el a ajuns să înţeleagă că ideea de „noi” nu îi cuprinde numai pe cei care se roagă împreună în moschee, ci se extinde la fiecare persoană în parte, din fiecare moschee din oraş şi apoi la musulmanii din toată lumea ca şi cum ei ar fi adunaţi la Kaaba. Dar, el a mai înţeles de asemenea că „noi” îi include pe toţi cei care cred doar în Unul Dumnezeu, dar şi toată natura şi fiecare particulă din Univers.29
Această viziune care cuprinde tot ceea ce venerază este un exemplu al modului de a înţelege cu adevărat că religia este o bază a prieteniei spirituale. Acest lucru nu se referă la practică duală, deşi există unele exemple limitate de astfel de sugestii controversate. Cunosc un creştin care a pus pe hârtie experinţa sa minunată de a învăţa cum să cânte Coranul de la un maestru musulman, şi modul în care această experienţă i-a oferit o viziune a credinţei islamice cum nu se poate descrie în cuvinte.30 Ceilalţi creştini şi musulmani au simţit aceleaşi lucruri atunci când recitau Coranul împreună. Dar, acest lucru nu este legat de faptul că musulmanii şi creştinii se roagă împreună, ci de faptul că ei de dedică unul altuia şi se iubesc deoarece sunt companioni care Îl venerează pe Dumnezeu şi împărtăşesc cele mai adânci momente de credinţă şi de practici spirituale. Aşadar, ei se îndreaptă către un sfârşit, iar acel sfârşit reprezintă în cele din urmă uniunea cu Dumnezeu. Deci, dialogul între religii nu are numai rolul de a produce o înţelegere reciprocă şi respect, deşi lumea de azi are mare nevoie de ele; ci mai degrabă, dialogul între religii atinge cel mai înalt nivel de prietenie spirituală atunci când credincioşii se adună, deşi ei practică doctrine incomensurabile, în servirea lui Dumnezeu şi în servirea reciprocă. Fethullah Gülen a inspirat asemenea dialog interreligios în legiunile musulmanilor şi el însuşi reprezintă un exemplu pentru ceilalţi.
Doctorul John Borelli, asistent special al preşedintelui pentru iniţiativele interreligioase, Universitatea Georgetown.
1. Cea mai bună, dar nu şi completă ediţie de materiale cu exemple de dialog este cea a lui J. M. Gaudeul, Encounters and Clashes: Islam and Christianitz in History, 2 volume (Roma: Institutul Pontific de Studii Arabe şi Islamice). Vezi de asemenea: Sidnez H. Griffith, Biserica în Umbra Moscheii: Creştinii şi Musulmanii în Lumea Islamică (Princeton: Princeton University Press, 2008).
2. Dialogul Interreligios: Învăţături Oficiale ale Bisericii Catolice dîn timpul Celui De-al Doilea Consiliu de la Vatican până în timpul Papei Ioan Paul al Doilea (1963-2005), editat de Francesco Gioia (Boston: Pauline Books and Media, 2006), pagina 842.
3. Zeki Saritoprak, „Said Nursi Despre Relaţiile dintre Musulmani şi Creştini care duc la Pace Mondială”, Relaţiile dintre islam şi dintre Creştini şi Musulmani 19, 1 (2008): 31. Vezi de asemenea şi Said, Nursi, Predica de la Damasc, tradusă de Ş. Vahide, a 2-a ediţie (Istanbul: Sozler, 1996).
4. Traducerea din 2005 a lui Thomas F. Stransky, CSP, din timpul prelegerilor sale din octombrie acelaşi an la Universitatea Georgetown. Fr. Stransky a făcut parte din personalul care a produs forma finală a textului în 1965.
5. John Borelli, „Uncommon Overture”, The Tablet (20 octombrie 2007).
6. Mişcarea Ecumenică: O antologie de Texte Cheie şi Voci, editată de Michael Kinnamon şi Brian E. Cope (Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Co., 1997), paragrafele 10-11. În legătură cu întâlnirea de la Edinburgh, vezi: O Istorie a Mişcării Ecumenice, 1917-1948, editată de Ruth Rouse şi Stephen Charles Neill, a doua ediţie (Philadelphia: The Westminster Press, 1968), paragrafele 353-362.
7. Eseul original avea numele de „Zwiesprache”, iar în anul 1947 a fost publicată o ediţie tradusă a acesteia, de către Ronald Gregor Smith. Traducerea a apărut sub numele de: Martin Buber, De la bărbat la bărbat (Londra: Routledge & Kepan Paul, 1947).
8. Hans Urs von Balthasar, Martin Buber şi Creştinătatea, tradus de Alexander Dru (Londra: Harvill Press, 1961), pagina 9. Vezi de asemenea şi Ann Michele Nolan, Un moment privilegiat: Dialogul în Limbajul celui de-al doilea Consiliu de la Vatican 1962-65 (Bern: Peter Lang, 2006), paragrafele 161-3.
9. Joseph A. Komonchak, „Is Christ Divided? Dealing with Diversity and Disagreement,” 2003 Common Ground Initiative Lecture, publicată în Origins, CNS documentary service, 33, 9 ( 17 iulie 2003): 141.
10. Istoria Vaticanului 2, vol. 1, editată de Giuseppe Alberigo şi Joseph A. Komonchak (Maryknoll, NY: Oribis, 1995), paragrafele 395-6.
11. Dialogul Interreligios, pagina 99.
12. Dialogul Interreligios, pagina 306.
13. Dialogul Interreligios, pagina 161.
14. Dialogul Interreligios, pagina 44. Eu folosesc o traducere diferită, una făcută de către Fr. Thomas Stransky, C.S.P., care a făcut parte din personalul care a creat documentul Nostra Aetate din 1960, în timpul celui de-al doilea Consiliu de la Vatican. Traducerea textului din latină în engleză a fost făcută cunoscută publicului în timpul celor patru prelegeri despre Nostra Aetate la Universitatea Georgetown în octombrie 2006.
15. Textul complet este deja publicat pe internet la adresa: http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/interelg/documents/rc_pc_interelg_doc_19051991_dialogue-and-proclamation_en.html Dialog Interreligios, paragrafele 1156-89.
16. John Borelli, „Dialoguri recente între musulmani şi catolici în SUA,” în Dialogul între Credinţe: O viziune catolică Michael L. Fitzgerald şi John Borelli (Maryknoll, NY: Orbis Books, 2006), paragrafele 106.107.
17. Raportul care datează din decembrie 2003 apare pe website-ul USCCB sub departamentul de dialoguri oficiale ale departamentului de afaceri ecumenice şi iterreligioase: http://www.usccb.org/seia/friends.htm Apare de asemenea şi în Islamochristiana, Pontifio Istituto di Studi Arabi e d’Islamitica, 30 (2004): 171:87.
18. Hakan Yavuz, „Islamul în sfera publică: Cazul Mişcării Nur,” în Islamul turcesc şi statul secular: Mişcarea Gülen, editată de către Hakan Yavuz şi John L. Esposito (Syracuse Universitz Press, 2003), pagina 42.
19. Berna Turam, „National Loyalties and International Undertakings: the Case of the Gülen Community in Kazakhstan,” în Islamul turcesc şi statul secular: Mişcarea Gülen, pagina 204.
20. „Ijtihad şi Tajdid prin comportament: Mişcarea Gülen”, în Islamul Tturcesc şi statul secular: Mişcarea Gülen 230-31.
21. Fethullah Gülen, Către o civilizare globală de iubire şi toleranţă (New Jersey: Light, 2004), pagina 7.
22. Fethullah Gülen, Perlele Înţelepciunii, volumul 1 (Fairfax, VA: The Fountain, n.d), pagina 18.
23. Fethullah Gülen: Avocatul Dialogului, scrise de Ali Unal şi Alphonse Williams (Fairfax, VA: The Foundation, 2000), pagina 201.
24. Fethullah Gülen: Avocatul Dialogului, paragrafele 244-47.
25. Fethullah Gülen: Avocatul Dialogului, pagina 248.
26. Ibid.
27. Vezi Către o Civilizare globală de iubire şi toleranţă, paragrafele 72-3, şi Avocatul Dialogului, pagina 249.
28. Către o civilizare globală de iubire şi toleranţă, pagina 73.
29. Fethullah Gülen: Avocatul Dialogului, pagina 250.
30. George Dardess, „Cântarea Coranului de către un Creştin”, Commonweal (13 ianuarie 1995):11-16.
- Creat la .