Şi acum încotro? Căi de promovare a dialogului inter-religios: imagini ale lui Avraam ca modele pentru întâlnirea inter-religioasă

În 1965, când Biserica Catolică în documentul Nostra Aetate a Conciliului Vatican II începea să descrie scurt şi la obiect relaţia pe care o are cu musulmanii cu cuvintele: „Biserica îi priveşte cu stimă şi pe musulmani,” cred că reacţia catolicilor de pe toată faţa Pământului a fost la modul general, „Serios?” În primul rând creştinii nu cunoşteau prea multe despre religia islamică şi foarte puţini dintre noi au avut vreun contact direct cu musulmanii. În al doilea rând, nu ştiam că ni se permite să nutrim stimă faţă de credincioşii de o altă religie şi cu atât mai puţin că ar trebui, ca parte a credinţei noastre să avem o astfel de stimă. Şi totuşi, „stima faţă de musulmani” (NA 3), conştientizarea unui „patrimoniu spiritual comun cu evreii” (NA 4), şi un respect sincer faţă de comportamentul, viaţa, „preceptele şi învăţăturile” (NA 2) hinduşilor, budiştilor şi a altora face parte din credinţa noastră creştină după cum a fost declarată de autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Catolice, un conciliu ecumenic.

Nu exagerez când spun că acest text mi-a schimbat viaţa. În 1969, la numai patru ani de când a fost promulgat documentul Nostra Aetate eram un tânăr preot ce preda engleză la facultatea pentru profesori din Jakarta, Indonezia. Provincialul meu mi-a spus că urmează să fiu trimis la continuarea studiilor, însă că nu se hotărâse încă ce studii aveam să urmez. Mi-a spus să mă sfătuiesc cu cei din dioceză, cu cei din provincia mea iezuită şi cu alţii pentru a vedea ce nevoi erau şi cum puteam să fiu de folos. Unii dintre studenţii mei musulmani au sugerat să studiez despre islam şi de asemenea să îi ajut pe musulmani să cunoască mai bine religia creştinilor. M-am întors în camera mea şi am scos din bibliotecă un exemplar din documentele Conciliului Vatican II şi am ajuns la Nostra Aetate. “Biserica îi priveşte cu stimă şi pe musulmani” am citit. Mi-am dat seama atunci că misiunea mea este în primul rând să descopăr motivele pentru stima pe care ar trebui să o avem pentru musulmani, iar în al doilea rând, în calitate de profesor, să comunic şi altora aceste motive.

Iată, aşadar, cum mi-am petrecut mare parte din viaţa mea de om matur; cam jumătate de timp predau studii islamice în instituţii creştine şi cealaltă jumătate predau studii creştine în instituţii islamice. Am petrecut 13 ani la oficiul Vaticanului pentru relaţiile cu musulmanii, şi un număr la fel de mare de ani promovând dialogul în cadrul Societăţii lui Isus la Curia Iezuită de la Roma. În prezent locuiesc în Ankara, Turcia, unde îmi dedic timpul în egală măsură creştinilor şi musulmanilor.

Multe lucruri s-au schimbat în lume în cei patruzeci de ani de când am preluat apostolatul. În termeni geopolitici, ceea ce nu s-a schimbat este cu mult mai surprinzător decât schimbările care au intervenit: încă mai sunt două guverne chineze, Coreea este încă despărţită iar relaţiile dintre Israel şi Palestina încă nu sunt rezolvate. În ceea ce priveşte tehnologia, îmi amintesc că prin anii 80 că la Vatican computerul era descris ca fiind „una din acele jucării cu care le place americanilor să se joace,” în prezent preşcolarii noştri învaţă să îl folosească. Internetul, telefoanele mobile şi Skype-ul au schimbat felul în care comunicăm unii cu alţii.

Multe schimbări au avut loc şi în cadrul relaţiilor interreligioase. Când Papa Ioan Paul II a anunţat prima zi de rugăciune pentru pace la Assisi în 1986, nu doar mulţi creştini au fost şocaţi de ideea de a se ruga împreună cu oameni de alte credinţe, darși  mulţi evrei, musulmani, hinduşi şi alţii care au fost invitaţi au fost suspicioşi gândindu-se că acesta ar fi un nou mijloc de a recruta noi convertiţi. În final s-au adunat un umăr măricel de budişti şi credincioşi Bahai, un mic număr de evrei, o mână de musulmani nu foarte reprezentativi şi doar câţiva hinduşi. În orice caz, la cea de-a doua şi a treia zi de rugăciune la Assisi, raporturile s-au schimbat rapid astfel încât până în 2002 s-au anunţat atât de mulţi musulmani, evrei şi creştini din diverse biserici că doresc să ia parte la eveniment încât numărul a trebuit să fie strict limitat. Mulţi dintre cei ce doreau să ia cuvântul au fost dezamăgiţi întrucât pur şi simplu nu era suficient loc şi timp pentru toate personalităţile şi oamenii reprezentativi care doreau să participe.

Iar acest lucru ne aduce la subiectul nostru de astă seară, „şi acum încotro?” Pe măsură ce lumea noastră continuă să evolueze, la fel fac şi relaţiile dintre grupurile religioase. Trebuie să ne mişcăm în noi direcţii, punând accent pe lucruri noi. Voi menţiona şapte priorităţi pentru relaţiile interreligioase în anii care urmează şi doresc să înrădăcinez aceste preocupări în tradiţia comună a monoteismului lui Avraam, unde mulţi dintre noi îşi găsesc căminul spiritual. Întrucât figura lui Avraam ne furnizează temele de care trebuie să ţinem cont în întâlnirile interreligioase, voi prezenta punctele pe care vreau să le discut cu imagini scurte din povestea lui Avraam, Ibrahim, prietenul lui Dumnezeu.

O misiune comună pentru credincioşi

În cartea Genezei din Biblie, povestea lui Avraam începe abrupt (Gen 12:1) cu o mină uimită pe faţa lui Avraam când Domnul îi porunceşte: „Părăseşte-ţi ţara şi poporul şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta”. Dumnezeu îl dezrădăcinează pe Avraam, trimiţându-l departe de tot ceea ce cunoaşte, smulgându-l din cuibuşorul lui confortabil, comunitatea sa, felul obişnuit în care făcea lucrurile şi credinţa casei tatălui său ca să îl conducă spre noi provocări, o nouă limbă, cultură şi mod de trai, noi prietenii şi alianţe.

Această imagine simbolizează provocarea dialogului interreligios din anii care urmează, care ar trebui să fie denumiţi pelerinii secolului 21. A trecut vremea când fiecare dintre noi putea să rămână liniştit în ţara sa spirituală în timp ce primeşte indirect informaţii şi păreri despre alte religii. Când întâlnim personal oameni de alte credinţe şi ajungem să-i cunoaştem, să locuim şi să lucrăm cu ei, suntem invitaţi să ieşim din stereotipuri şi generalităţi şi trebuie să recunoaştem că avem multe de învăţat. Conştientizarea că nu avem toate răspunsurile este o experienţă dureroasă, tot la fel când ne dăm seama că nu putem se rezolvăm singuri toate problemele este o recunoaştere plină de umilinţă.

A rezolva problemele lumii contemporane înseamnă să lucrăm împreună şi să învăţăm unii de la alţii. Din această cauză conceptul de „dialog între civilizaţii” are multă logică. Însă pe lângă aceasta, în calitate de credincioşi avem o misiune comună în această lume, care este un alt concept necunoscut cu care trebuie să ne acomodăm. Episcopii la Conciliul Vatican II au intuit această misiune comună când au declarat, cu privire la relaţiile dintre creştini şi musulmani, că „chiar dacă de-a lungul secolelor nu au fost puţine ostilităţile ivite între creştini şi musulmani, acest sinod sacru îndeamnă pe toţi să treacă cu vederea trecutul şi să lucreze cu sinceritate pentru înţelegerea reciprocă şi pentru a promova împreună spre binele tuturor, dreptate socială, valori morale, pace şi libertate.” (NA 3) Observaţi că în patru domenii cheie ale vieţii moderne aceste două comunităţi de credincioşi, care împreună întrunesc mai bine de jumătate din populaţia globului, sunt invitate să coopereze: pentru dreptate, valori morale, pace şi pentru adevărata libertate umană.

Aşadar dialogul este un nou fundament pe care trebuie să bazăm angajamentele religioase reciproce. Întocmai ca şi tatăl nostru Avraam trebuie să ne încredem că Dumnezeu ne conduce în acest nou domeniu de acţiune. Noi suntem moştenitorii cuvintelor lui Dumnezeu către Avraam: „Te voi face o mare naţiune.” (Gen 12:2) Avem responsabilitatea măreţiei ce ne este încredinţată, aceea de a arăta lumii că putem locui şi lucra împreună, că religia nu trebuie să fie o sursă de conflict şi război, ci aşa cum Dumnezeu i-a grăit lui Avraam, „Toate naţiunile se vor binecuvânta prin tine.” Împreună suntem chemaţi să fim, aşa cum spune Coranul, “rahmat lil-‘alamin, o binecuvântare pentru Univers.” (Coran 21:107)

Ospitalitatea şi refugiaţii din lume

O a doua imagine despre Avraam pe care o avem ni-l prezintă cu cuţitul în aer, gata să înjunghie cel mai gras viţel pentru a-i ospăta pe cei trei vizitatori, într-o poveste despre ospitalitate ce este relatată atât în Biblie cât şi în Coran. În toate cele trei tradiţii Avraam este considerat ca model de bună gazdă. Ce fel de gazdă era Ibrahim? Coranul îl descrie ca fiind „blând, plin de compasiune şi adesea vorbind cu Dumnezeu”. (Coran 11: 75) Cu toţii trebuie să luăm în serios această imagine, trăind aşa cum este cazul într-o lume cu 11,5 milioane de refugiaţi din toată lumea şi cu alte 25 de milioane de persoane ce şi-au părăsit locuinţa pe plan local.

Experienţa de a fi nevoiţi să ne părăsim casa din cauza sărăciei, ameninţărilor sau de frica violenţei este una pe care majoritatea dintre noi din fericire nu am trăit-o, însă apare adesea în vieţile personajelor principale ale Bibliei şi Coranului şi astfel este clar că această experienţă face parte din mesajul de bază al lui Dumnezeu faţă de omenire. Avraam care a fost nevoit să părăsească casa tatălui său, Moise şi poporul său care fug din Egipt în miezul nopţii, copilul Iisus ce a fost purtat în Egipt de către părinţii săi urmăriţi fiind de soldaţii lui Irod, primii discipoli ai lui Muhammad care s-au refugiat în Etiopia, ca şi hijra lui Muhammad la Madina – aceste poveşti dramatice arată centralitatea experienţei refugiatului pentru cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi, cu multe secole mai târziu, foarte multe din disputele noastre politice se preocupă în continuare de cea mai bună cale de a răspunde la problemele refugiaţilor. Fără îndoială că una din principalele teme ale relaţiilor interreligioase în anii ce urmează va avea de-a face cu emigranţii şi refugiaţii. Fiecare din comunităţile noastre religioase are propria sa agenţie pentru a oferi asistenţă persoanelor ce emigrează, însă aceasta este o zonă în care cooperarea interreligioasă trebuie să se accentueze. Cooperarea trebuie să cuprindă nu doar cooperarea în materie de ajutor şi uşurare de urgenţă, însă şi ajutarea mai intensă a guvernelor noastre să creeze nişte politici mai generoase, care să ofere mai mult ajutor cu privire la refugiaţi şi la cei ce caută azil.

Descrierea pe care o găsim în Coran a caracterului primitor al lui Avraam, „blând, plin de compasiune şi adesea grăind cu Dumnezeu”, subliniază valorile pe care trebuie să ne bazăm când abordăm emigranţii şi persoanele aflate în criză. În cele din urmă, cooperarea comunităţilor noastre religioase în favoarea celor forţaţi să îşi abandoneze casele datorită violenţei şi nefericirii trebuie să ia şi un aspect preventiv, acela de a se opune, în numele lui Dumnezeu structurilor şi strategiilor de violenţă ce dezrădăcinează oamenii şi îi fac să plece din condiţii intolerabile. Nu e întâmplător că în 2008 aproape jumătate din refugiaţii aflaţi în grija Înaltei Comisii pentru Refugiaţi din cadrul Naţiunilor Unite provin fie din Afghanistan fie din Irak.

Prietenie şi binecuvântare reciprocă

Să ne întoarcem la o altă imagine a lui Avraam. De data aceasta stă jos, cu picioarele încrucişate pe o piele de cămilă împreună cu Melchisedec, regele Salemului. (Geneză 14:8) În ceea ce trebuie să fie una din cele mai timpurii întâlniri inter-religioase din istorie, cei doi oameni îşi iau angajamentul să fie o binecuvântare unul pentru celălalt şi pecetluiesc pactul prieteniei lor cu o masă. Aici trebuie văzut că accentul cade pe legarea de prietenii şi binecuvântare ca un model pentru relaţiile interreligioase în anii ce urmează. Cred că aceasta a fost una din cele mai efective intuiţii ale mişcării inspirate de Fethullah Gülen, în a cărui onoare a fost dedicată catedra islamică de la Universitatea Catolică din Australia. În ultimii zece ani această comunitate a înfiinţat, cu un uriaş efort de muncă şi eforturi financiare o reţea de centre de dialog pretutindeni în lume. Numai în ţara de unde provin, în Statele Unite, aceste centre şi instituţii depăşesc 200. Putem spera că această tactică de a promova dialogul şi binecuvântarea reciprocă între oamenii ce provin din diverse medii religioase şi au convingeri diferite va încuraja alte grupuri religioase să găsească căi creative şi efective de a depăşi barierele lipsei de încredere şi a suspiciunii.

Generozitatea şi facerea de pace

Următoarea imagine a lui Avraam îl prezintă ridicându-şi corturile (Geneză 13: 18) pregătindu-se să le mute de cealaltă parte a văii Iordanului. Păstorii lui Avraam şi cei ai lui Lot se certau de la păşuni şi puţuri de apă, astfel încât cei doi oameni s-au întâlnit pentru a-şi regla proprietatea prin negociere şi compromis. În Biblie, Avraam este descris ca un om al păcii care nu dorea să îşi ridice braţul asupra fratelui său. L-a lăsat pe Lot până şi să aleagă primul terenul şi a luat pentru sine ce a rămas. Eforturile de a face pace din comunităţile noastre religioase din ziua de azi vor trebui să reflecte aceste atitudini ale lui Avraam. Ce contribuţii pozitive fac comunităţile noastre religioase spre o rezolvare sigură şi dreaptă a conflictelor din ziua de azi? Pot aceleaşi orientări generoase şi centrate pe Dumnezeu ce l-au ghidat pe Avraam să fie cele pe care aderenţii noştri religioşi le vor aduce la masa tratativelor în ziua de azi?

Credincioşii trebuie să povestească întâmplările lor de credinţă

Următoarea imagine pe care o avem este din tradiţia islamică şi se găseşte şi în midraş-ul evreiesc. Avraam stă hotărât cu spatele pe marginea unei stânci, în timp ce soldaţii urmează să îl arunce de la înălţime. Îl înfuriase pe Nimrod, domnitorul locului, respingând zeităţile naţionale. Nimrod a pregătit ceea ce sursele iudaice descriu ca fiind „cel mai mare rug din lume”. Avraam este aruncat de pe stâncă însă înainte ca el să atingă pământul, focul se transformă într-un lac plin de peşti iar Avraam este salvat. Stânca şi lacul cu peşti au rămas până în ziua de azi locuri de pelerinaj şi de veneraţie în oraşul Urfa, din Turcia, un candidat puternic la onoarea de a fi locul de naştere al lui Avraam.

Ce se întâmplă în această legendă? Avraam este gata, dacă nu ar fi intervenţia lui Dumnezeu, să moară ca mărturie a credinţei sale în Dumnezeu în ciuda tuturor ameninţărilor lui Nimrod. Şi aici putem găsi o indicaţie pentru întâlnirile noastre interreligioase în anii ce vor urma. Una din credinţele de bază pe care adepţii religioşi o au în comun este aceea că lumea materială pe care o putem vedea şi atinge nu este întregul realităţii şi probabil nici nu este cel mai adevărat şi mai consistent aspect al vieţii. Există o realitate mai profundă, iar lumea noastră materială este doar o palidă reflecţie a ei.

Mărturia cea mai obişnuită a ceva mai profund, mai bogat este ceea ce dă însăşi raţiunea de a rezista îndrăznelilor de a coopera cum ar fi de exemplu Parlamentul Religiilor Lumii.

Parlamentul nu înseamnă doar folclor cu muzică, costume, procesiuni şi spectacole. Nici nu constă doar din conferinţe academice, cu toate că include elemente ale tuturor celor enumerate. Parlamentul, inclusiv Parlamentul din 2009 ce se va ţine aici în Australia peste câteva luni, este o oportunitate pentru credincioşii tuturor religiilor să povestească ce li s-a întâmplat, iar felurile în care o fac sunt din cele mai variate. În toate acestea există un fir roşu: „Ceea ce vedeţi nu este în totalitate ceea ce receptaţi.” Credinţa în Dumnezeu ne poartă în domenii spirituale unde aparenţele înşeală, iar descrierile sunt prin natura lor nepotrivite.

Cred că în anii ce vor urma, numeroasele comunităţi religioase vor cădea de acord să recunoască nevoia de a găsi mijloace adecvate pentru a demonstra că procesul de laicizare din secolele recente, care în ultimele decade au atins până şi cele mai izolate colţuri ale lumii, nu aduc sfârşitul religiei şi nici nu reuşesc să îi convingă pe oameni despre irelevanţa lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, dacă noi care suntem credincioşi practicanţi sperăm să aducem o contribuţie semnificativă la valorile după care se ghidează societatea noastră, trebuie să găsim căi de cooperare pentru a stopa mitul că religia este principala cauză a conflictelor din lume.

Domnul care vede condiţia femeilor

Următoarea imagine este înduioşătoarea stare a sclavei Hagar, iar Hagar e singură în deşert împreună cu copilul ei, Ismail, părăsită de toţi, dar mângâiată de Dumnezeu. Cu toţii cunoaştem povestea, cum Avraam şi Sara nu puteau avea copii, prin urmare Sara i-a permis lui Avraam să aibă relaţii cu servitoarea. Însă, când Hagar a rămas însărcinată şi a dat naştere unui băiat, Sara a devenit geloasă şi a insistat ca Hagar să fie alungată.

Biblia are două versiuni ale acestei poveşti şi amândouă sunt pline de învăţăminte. În prima versiune (Geneză 16: 7-15), Dumnezeu vine să o consoleze pe Hagar sub înfăţişarea unui înger. Hagar îl recunoaşte pe Domnul Dumnezeu în persoana vizitatorului şi îi dă lui Dumnezeu un nou nume. Dumnezeu este Ha-Ro’y, ceea ce înseamnă „Cel care vede”. Divinul vizitator îi spune patru lucruri:

1. îi dă înţeleptul sfat să se întoarcă şi să se împace cu Sara.
2. îngerul o consolează, nu va muri în deşert ci va fi mama a nenumăraţi descendenţi.
3. îngerul răspunde la preocuparea veşnică a fiecărei femei însărcinate, da, copilul ei se va naşte sănătos.
4. fiul ei, Ismail va fi un bărbat neînfricat şi puternic.

În cea de-a doua poveste (Geneză 21: 14-21), când Hagar şi copilul sunt pe punctul de muri în deşert de sete, Dumnezeu trimite un înger să îi spună că ea şi copilul ei u vor muri în deşert, dar că Ismail va fi tatăl unei mari naţiuni şi că Dumnezeu va fi împreună cu el. Îngerul o conduce apoi la o fântână unde au putut să bea şi să trăiască. Tradiţia islamică continuă povestea afirmând că Avraam, care o căutase pe Hagar peste tot, a găsit-o pe ea şi copilul lângă fântână şi le-a clădit o casă. Mai târziu Avraam cu ajutorul tânărului Ismail, a construit o casă imensă pentru adorarea lui Dumnezeu, despre care musulmanii cred că este prima construcţie de pe pământ dedicată închinării unicului Dumnezeu.

Datorită tradiţiei islamice sclava credincioasă a devenit „Doamna noastră Hagar” şi lupta sa pentru a supravieţui este comemorată de către pelerinii haji în drumul lor între Safa şi Marwa, iar intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu este amintită prin fântâna care încă mai dă apă de la Zamzam şi prin vizita pelerinilor la casa lui Avraam. Mai mult decât atât, tradiţia biblică, sfântă pentru evrei şi creştini, conţine mult material pentru meditaţie. Hagar (care ar putea fi numită prima mistică din Biblie) îl numeşte pe Dumnezeu „Cel care vede”. Ce vede Dumnezeu? Domnul vede condiţia acestei femei sărmane, de condiţie modestă, rău tratată, aflată în cruntă suferinţă şi Dumnezeu îi arată compasiune.

Le-am întâlnit pe surorile moderne ale lui Hagar de mai multe ori în decursul lucrului şi călătoriei mele. Să vă dau un exemplu: dacă vă aflaţi în Hong Kong duminica la amiază şi vă duceţi la terminalul de pe insula Star Ferry, veţi avea o privelişte minunată. Trotuarele şi parcările de lângă terminalul portului vor fi pline de femei casnice provenite din Filipine care se întâlnesc în ziua lor liberă. Aceste femei împart hrana pe care au pregătit-o acasă şi, cu mult mai important, împărtăşesc veşti de acasă şi despre comunitatea filipineză din Hong Kong: a cui mamă s-a îmbolnăvit, cine se angajează, cine tocmai a născut, cine are nevoie de chetă pentru că trebuie să facă o operaţie. Au format un stil de viaţă de susţinere a comunităţii cu mijloace proprii în ciuda limitărilor severe de timp şi economie.

Însă aceasta este doar jumătate din povestea. Dacă luaţi vasul până pe partea Kowloon veţi găsi o scenă asemănătoare, doar că în loc de filipineze creştine, veţi găsi parcarea de lângă port plină cu indoneziene musulmane. Ar fi greu să nu admirăm aceste femei curajoase care muncesc din greu, departe de casă, adesea sprijinindu-şi copii şi părinţii în etate, suportând cel mai adesea, ca şi strămoaşa lor Hagar, capriciile şi fiind la bunul plac al angajatorului. Ca şi în povestea lui Hagar, „Domnul care vede” observă condiţia lor şi le ia apărarea.

Această imagine subliniază o linie importantă a întâlnirilor interreligioase din zilele noastre. Acesta este un dialog între femei de diferite religii. Este un dialog ce nu a fost foarte accentuat în primele decade ale mişcării interreligioase, probabil deoarece majoritatea întâlnirilor erau organizate de bărbaţi, în moduri în care bărbaţii sunt obişnuiţi şi se simt confortabil, însă în care femeile se simt stânjenite, vorbind despre subiecte ce îi interesează pe bărbaţi ce sunt poate de mai puţin interes pentru femei.

În anii ce urmează se intensifică nevoia ca instituţiile şi comunităţile noastre religioase să dedice mai multe resurse pentru a mări prietenia şi cooperarea dintre femeile de diferite religii şi să dea oportunitatea femeilor credincioase de a conversa. Ideea nu este doar să acordăm atenţia cuvenită acelor situaţii în care femeile sunt oprimate şi victime ale discriminării, dar şi de a crea foruri pentru a lansa punctul de vedere al femeilor pe subiecte de interes pentru societate şi, mai presus de toate, de a da ocazia participanţilor de a explora mai în adâncime experienţa unică a femeilor cu privire la spiritualitate, Dumnezeu, credinţă şi sens al vieţii. Trebuie să recunoaştem cu toţii importanţa acestei priorităţi de dialog şi că sunt de dorit acele comunităţi religioase ce au început să promoveze asemenea întâlniri.

Împăcarea şi depăşirea poverilor trecutului

Imaginea finală pe care vreau s-o ofer este aceea a lui Avraam mort şi înfăşurat într-un giulgiu. Scena care ne atrage atenţia este aceea a lui Ismail şi Isaac, în sfârşit împăcaţi, punând împreună în mormânt pe tatăl lor la Machpelah lângă Hebron. (Geneză 25: 9) Cu aceasta ajungem la una din cele mai esenţiale probleme umane, una la care grupurile religioase îşi pot aduce contribuţia lor cea mai de seamă la societatea umană. Este chestiunea împăcării şi a iertării.

După ce s-au epuizat argumentele şi s-a făcut tot ce era de făcut, cel mai mare obstacol contra armoniei religioase nu este „o chestiune de moment”, ci povara istoriei pe care o ducem în spate.

Fiecare comunitate religioasă, fiecare grup ce aparţine unei etnii şi limbi pot întocmi o lungă listă de momente şi căi în care au fost rău trataţi de către membrii unui alt grup. Pe de o parte, amintirea răului şi a opresiunii pot merge foarte departe, iar evenimente ce s-au întâmplat acum o sută sau chiar o mie de ani mai pot încă influenţa felul în care oamenii se privesc unii pe alţii. Însă, experienţele recente de violenţe şi cruzime sunt ca rănile proaspete şi exact ca rănile fizice pot să coacă şi să infecteze întregul corp.

Acest lucru înseamnă că suntem cu toţii prizonierii trecutului, condamnaţi să continuăm să repetăm aceleaşi acuzaţii şi pedepse şi să perpetuăm acelaşi ciclu de resentimente şi represalii? Cum pot oamenii să depăşească greşelile trecutului pentru a găsi libertatea de a se raporta unii la alţii în moduri benefice şi productive? Aici religiile pot avea o contribuţie unică învăţând în mod empatic iertarea ce este înrădăcinată în Scripturi.

Răposatul Papă Ioan Paul II a făcut odată un comentariu foarte înţelept. El a spus că adevărata pace se bazează pe doi stâlpi: dreptatea şi iertarea. Amândoi sunt necesari, iar unul fără altul nu vor reuşi să aducă adevărata pace. Nimeni nu vrea să audă vorbindu-se despre pace când nu sunt abordate şi rezolvate problemele de dreptate. Nimeni nu este dornic să ierte dacă se simte tratat nedrept în continuare. Pe de altă parte, simpla corectare a nedreptăţilor este insuficientă să creeze pacea deoarece mânia, resentimentele şi dorinţa foarte omenească de răzbunare vor opera în continuare. Pentru a atinge adevărata pace avem nevoie de amândouă şi aici religiile, amândouă poruncind dreptatea şi îndemnând la iertare, pot aduce un progres real în lume.

Cooperarea interreligioasă în domeniul reconcilierii şi al păcii va fi fără îndoială o prioritate cheie pentru relaţiile interreligioase în anii ce vor veni. Făcând progrese în această direcţie, Reţeaua de Acţiune a musulmanilor din Asia şi Federaţia Conferinţelor episcopilor din Asia cooperează de aproape zece ani pe cursuri de studiu al păcii ce au ca scop să formeze, în fiecare ţară asiatică, o comunitate interreligioasă de „activişti ai păcii” ce pot interveni în situaţii de tensiune locală şi de conflict. Formaţi cu tehnici de analiză a conflictului şi de transformare, ca şi cu învăţătura diverselor religii ce predică obligaţia de a lucra în favoarea iertării şi a reconcilierii, aceşti activişti puternic motivaţi devin, la rândul lor, capabili de a fi educatori pentru pace la nivel local. Dacă timpul mi-ar permite aş putea da numeroase alte exemple de persoane aparţinând diverselor comunităţi religioase din diverse părţi ale lumii care lucrează activ atât pentru a depăşi răul fizic, spiritual şi emoţional cauzat de conflictul violent cât şi pentru a opri, pe cât este omeneşte cu putinţă, atitudinile şi condiţiile ce conduc spre viitoarele izbucniri de violenţă.

Mai presus de toate, convingerile noastre religioase ne dau o unealtă puternică: speranţa. În toate eforturile noastre pacifice ca şi în întâlnirile noastre interreligioase lucrăm cu speranţa. Nu ne aşteptăm să vedem rezultatele activităţilor noastre în timpul vieţii noastre cu toate că suntem răsplătiţi când vedem că munca noastră nu este în van. Ce anume l-a motivat pe bătrânul Avraam să continue să creadă când Domnul i-a spus că va fi tatăl a multe naţiuni? Până la naşterea fiilor săi, Avraam nu a putut decât că conteze pe cuvântul lui Dumnezeu şi să spere că Dumnezeu va găsi în final o cale de a transforma acele cuvinte în realitate. În cadrul întâlnirilor noastre interreligioase din anii ce vor urma, lucrăm cu aceeaşi speranţă că Dumnezeu va găsi o cale de a face eforturile noastre fructuoase pentru generaţiile viitoare.

Concluzie: să ne rugăm unii pentru alţii

Voi încheia prezentarea mea din această seară cu frumoasa rugăciune a lui Avraam din Coran. În acelaşi timp el îşi exprimă credinţa şi îl roagă pe Dumnezeu să îl ierte pe tatăl său care se închina la idoli. Să fie aceasta una din căile ce ne aşteaptă în dialogul interreligios, ca şi noi, ca şi Avraam, să prezentăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu nevoile rudelor, vecinilor şi a prietenilor noştri de alte credinţe?

„Cu toţii îmi sunt duşmani, în afară de Domnul lumilor, care m-a creat şi care mă îndrumă, care îmi dă de mâncare şi de băut. Iar când sunt bolnav El este cel ce mă vindecă, Care îmi dă moartea şi care îmi va da apoi viaţa şi care, sper, îmi va ierta greşelile în Ziua Judecăţii. O Domnul meu, acordă-mi înţelepciune şi uneşte-mă cu oameni buni, fă să fiu amintit de bine de generaţiile viitoare şi pune-mă în rândul celor care vor moşteni Paradisul. Şi iartă-l pe tatăl meu că a fost unul din cei care au călcat strâmb”. (Coran 26: 77-86)

Tweet

Whatsapp