Profetul ca demnitar militar

1. Războiul sfânt şi obiectivele sale

Poate că o perioadă Allah i-a închis Lui porţile luptei materiale. Luând în onsiderare necesităţile naturale ale unui lucru sau faptul că fiecare lucru are un sfârşit, această situaţie a continuat mulţi ani. Apoi Allah (cc) a deschis porţile spre a folosi în mod legal lupta, războiul şi forţa, zicându-i: "De-acum şi tu poţi să-ţi aperi drepturile, dreptatea." Înainte de a aborda pe larg acest subiect, doresc să simplific şi să vă ofer câteva chestiuni, care ar putea da naştere unor întrebări în mintea unora. Înainte de a relata despre raţiunea, dimensiunea strategiei militare a Profetului nostru, este necesar să insistăm asupra perioadei în care a primit misiunea de a se ocupa de războiul sfânt. Este foarte important să se ştie, pe de o parte, semnificaţia generală a războiului sfânt, iar pe de altă parte, să se cunoască istoria începutului luptelor materiale. Duşmanii religiei, deformând semnificaţia războiului sfânt, iar prietenii nestatornici, amestecând timpurile, tulbură minţile. Cred că este necesar să relatăm unele lucruri cu privire la ambele aspecte. De-alungul vieţii sale, Profetul nostru nu s-a abătut nici un pic de la principiile Islamului. De altfel, toată viaţa Lui nu este altceva decât acţiunea de a pune în practică principiile Islamului. Această situaţie este aceeaşi şi în problema războiului sfânt, ca şi în alte domenii.

a. Apărarea

Islamul consideră legitimă protejarea propriei persoane împotriva unei naţiuni sau a unei persoane, care ameninţă existenţa Islamului, împotriva unei forţe ce se străduieşte să-l distrugă, iar în unele situaţii, porunceşte acest lucru. Dacă cineva vă ameninţă existenţa, avutul, viaţa, religia, onoarea, vă veţi confrunta cu el, cerându-i socoteală. De exemplu, dacă bulgarii au străpuns graniţa dintre voi şi au pătruns pe teritoriul vostru, ce faceţi? Dacă ei vin asupra voastră şi vă atacă, ce veţi gândi? Cum vă veţi comporta dacă undeva confraţii voştri sunt persecutaţi? Desigur că, nu puteţi trece peste aceste întrebări zicând "nu-i nimic!" Iată, pornind de la acest punct, cu paisprezece secole în urmă, Mesagerul lui Allah a primit ca sarcină folosirea forţei şi pentru ca musulmanul să poată trăi ca musulman, a indicat necesitatea existenţei forţei pe lângă raţiune, a puterii de a renunţa pe lângă călăuzire şi a arătat căile de a trăi în onoare şi demnitate. Da, trebuie să fiţi puternici, să folosiţi forţa pentru dreptate, vă veţi face ascultaţi şi veţi înăbuşi vocile ce trebuie înăbuşite şi numai astfel veţi deveni reprezentanţii echilibrului universal.

b. Oprirea tiraniei

Pe lume există oprimaţi, neîndreptăţiţi. Astăzi, noi ne gândim să rezolvăm problema prin trecerea lor sub protecţia noastră sau prin unele succese în platforma politică. Într-o oarecare măsură, acest lucru poate fi logic. Da, avem braţele deschise pentru confraţii, coreligionarii noştri şi ne străduim să rezolvăm cu generozitate unele probleme, dar nu ştiu a câta parte dintre acestea rezolvăm!? Foarte aproape de noi avem în jur de un milion şi jumătate-două milioane de oameni, cărora li s-au schimbat numele, li s-a interzis circumcizia, intervenindu-se asupra ceremoniilor specifice musulmanilor. Chiar dacă ne-am deschide braţele pentru jumătate de milion din cei un milion şi jumătate de oameni, un milion tot ar rămâne suspinând.^[1]

Dacă nu putem rezolva o problemă foarte mică în faţa unei ţări mici, cum putem scăpa de problemele lumii, de care suntem îndeaproape preocupaţi? Dacă este aşa, ar trebui să existe pe lume un asemenea stat islamic, încât atunci când va ridica din sprâncene sau se va supăra, ceilalţi să-şi cunoască măsura. Este neapărat necesar pentru a ţine sub control această forţă, pentru a veni în ajutorul celui oprimat, celui nedreptăţit şi pentru a face dreptate. Acest lucru va deveni mai uşor de realizat prin manifestarea forţei şi acţiunii. În trecut aşa a fost. Noi, în zilele în care aveam îndatoriri în menţinerea echilibrului lumii, atunci când englezii încercau să ocupe prin tiranie India, numai ce am zis "Flota imperială a pornit spre Marea Indiei.", că englezii fugeau imediat precum jefuitorii. Da, pe atunci aveam atâta greutate în menţinerea echilibrului lumii şi din Franţa până în India, o lume întreagă, oprimaţii, nedreptăţiţii alergau spre noi, recunoscându-ne rolul de arbitru, căutând dreptatea la porţile noastre. Da, pentru Islam războiul a fost legitim pentru a veni în ajutorul celui oprimat, celui neîndreptăţit, celui condamnat. De altfel, dacă drept-credincioşii n-ar alerga în ajutorul oamenilor, atunci cine să alerge? Allah (cc) ne-a încredinţat misiunea de a face dreptate. Scopul vieţii noastre este de a urma această cale. În caz contrar, tirania va continua.

c. Libertatea de a călăuzi

Dacă ne vor îngrădi libertatea de a propaga lupta, războiul sfânt, dreptatea, echitatea şi adevărul de către Islam, vom lupta pentru păstrarea şi garantarea acelei libertăţi. Fiţi atenţi! Pentru propagarea dreptăţii şi adevărului nu se face război! Dacă este îngrădită libertatea de a propaga dreptatea şi adevărul, atunci se face război. Armatele voastre din cele cinci colţuri ale lumii, deschise spre cultură sau călăuzitorii pe care-i aveţi vor trece la acţiune şi astfel veţi duce mesajul Islamului tuturor. Dacă acest lucru este împiedicat de alţii, atunci vă veţi strădui să înlăturaţi piedicile. Deoarece această atitudine constituie un obstacol pentru oameni de a merge în rai după libera voinţă.

Voi vă veţi strădui să apăraţi şi să vă păstraţi libertatea de gândire şi vă veţi propaga religia în măsura înlăturării împotrivirilor. Când veţi face acest lucru – dacă doriţi, puteţi socoti acesta al patrulea fundament – nu veţi aduce atingere onoarei şi demnităţii omeneşti, nu veţi dăuna copiilor, nu vă veţi atinge de femei, nu veţi dăuna oamenilor care s-au retras în temple pentru a se ruga şi a îndeplini poruncile lui Allah, nu veţi face război cu cei care nu vor acest lucru. Lumea cunoaşte cât suntem în urma acestei probleme în zilele noastre. Nu ştiu dacă starea celor care s-au folosit de NBC în locuri populate poate fi exprimată prin cuvintele "a fost depăşită". Nu cred. Da, nu cu mult timp în urmă, la Hiroşima şi Nagasaki, optzeci de mii de oameni au fost spulberaţi de furtuna atomică, iar în urmă au rămas mii de infirmi şi mutilaţi. Acest lucru a făcut-o lumea civilizată!

Acum priviţi-ne pe noi! Fiecare calif, atunci când trimitea armata în jur, dădea ordin : "Nu vă atingeţi de oamenii în vârstă, de femei, de copii, de călugării care s-au dedicat rugăciunii! Nu daţi foc copacilor! Nu dăunaţi animalelor! Nu risipiţi avuţiile!"^[2]

Oare este posibil ca, cei care aprobă folosirea cu ferocitate a bombelor, să aibă consideraţie pentru aceste discipline? Acum observaţi cum crează un gol inexistenţa oamenilor care cred în echilibru, apoi dacă vreţi plângeţi, dacă vreţi gemeţi! Dacă am putea fi noi în locul uneia dintre superputeri! Atunci n-ar mai exista atâta tiranie şi chin…Acum vă întreb: Chiar şi pentru acest rezultat nu este necesar războiul sfânt? Da, pentru acest lucru poţi porni la drum, poţi face război sfânt. Din această cauză şi Mesagerul lui Allah se afla pe această cale.

Acest subiect vast şi profund îl analizasem într-o cărticică, în care abordasem de sine stătător problema războiului sfânt, aşa că voi trece mai departe. În perioada meccană, Profetul nostru categoric nu a ripostat şi nu s-a luptat. Celor din jurul său le-a poruncit linişte, cumpătare şi răbdare. În această perioadă a folosit numai normele din Coran. Timp de paisprezece ani, s-a străduit să pătrundă în în pieptul oamenilor, să le cucerească inimile.

Da, Profetul nostru, prin sfintele sale cuvinte, care transformau cărbunele în diamant şi pietrele în aur, a zis: "Trebuie să n-ai mâini în faţa celui care bate, să n-ai limbă în faţa celui care înjură şi să fii modest pe calea Islamului." El s-a străduit să treacă peste oceane de sânge şi puroi. În faţa Lui oamenii erau omorâţi, bătuţi, iar El răbda acestea, ca şi marile neplăceri personale. De exemplu, atunci când Âl-i Yâsir era înjunghiat ca la abator, El trecea pe acolo şi putea doar să zică: "O, Âl-i Yâsir, răbdare, locul în care vei ajunge la sfârşit este raiul!"^[3]

El era atât de răbdător şi constant, dar necredincioşii nu mai puteau de ură şi plănuiau şi alte lucruri: să îndepărteze de tot drept-credincioşii din Mecca şi să-i silească să emigreze. Da, îi sileau să emigreze în alte locuri, despărţindu-se de copii, de locurile unde se născuseră şi crescuseră, unde trăiseră stimaţi şi respectaţi, unde îşi duseseră viaţa în linişte şi prosperitate. Astfel, toţi musulmanii începură să emigreze. Primii musulmani, până la Măritul Ömer (ra), cu toţii emigrau. Şi Măritul Ömer (ra) se muta, dar nu avea alături de el nici pe soţia sa, nici copiii, era singur în această călătorie chinuită.^[4] Deoarece numai astfel găsise prilejul de a emigra. Atunci când Măritul Ebu Bekir (ra) emigra, nu avea lângă el pe Maica noastră Âişe (r.anha), pe care o vom pomeni întotdeauna drept "maica noastră". Ea era un copil de 7-8 ani şi unde era? Nu ştim. Strămutarea se înfăptuia numai în felul acesta şi nu era posibil altfel.

Da, erau părăsite căminele, sălaşele şi toată lumea era forţată să se mute. Într-o zi, Ebu Leheb şi Ebu Cehil s-au dus în grajdul lui İbni Cahş şi văzând oile cum behăie, pisicile cum miaună, ochii lui Ebu Cehil s-au umplut de lacrimi şi a zis: "Fiul fratelui tău ne-a adus toate acestea pe cap!"^[5]

Nu, nu El era vinovat. Tiranii, nemiloşii, nestatornicii erau cei care îi îndepărtau de locurile lor de baştină şi se purtau crud chiar şi cu animalele lor. Lacrimile necredinciosului curgeau peste propria tiranie. Musulmanii erau nevoiţi să străbată un drum de cinci sute de km fără lucruri personale, fără provizii. În acea perioadă, parcurgerea unui asemenea drum dura o lună. O lună erau nevoiţi să meargă prin deşert, să doarmă acolo, doar cu îmbrăcămintea de pe ei, dar nu aveau nici siguranţa că vor găsi de-ale gurii. Aceşti oameni, după ce au emigrat în Medina, au trăit tot cu onoare, adăpostindu-se în sânul comunităţii pe care am numit-o "ajutător" (Ensar).

Iată, chin peste chin! Numai că, acea comunitate de sfinţi, a îndurat totul fără să se plângă. Pentru ce? Sultanul Cuvântului le-a zis: "Nu scoateţi un cuvânt, răbdaţi, deoarece la urmă veţi ajunge în rai!" Profetul nostru acţiona după porunca lui Allah (cc), nelăsând loc sentimentalismelor, dar ura părţii adeverse nu înceta deloc.

Da, după ce i-au gonit pe musulmani din căminele lor şi după ce au omorât atâţia oameni, după ce i-au determinat să se mute dintr-un loc într-altul, nu-şi potoliseră ura. Într-o zi, au luat o hotărâre crudă: "Să punem mâna pe avuţia lor şi să împărţim între noi pământurile lor." După 8-9 ani, când Mesagerul lui Allah, fiind victorios, a poruncit oraşului Mecca respect, İbni Abbas l-a întrebat: "O, Mesager al lui Allah, în ce familie veţi locui?" Iar El, cu ochii plini de lacrimi i-a răspuns: "Ne-a lăsat nouă Âkil casă, să mergem să locuim acolo?"^[6]

Nu rămăsese loc de odihnă în nici un colţ al sfintei case (care astăzi este folosită drept bibliotecă) în care se născuse şi crescuse Mesagerul lui Allah. Âkil, fiul cel mare al lui Ebu Tâlib, care mai târziu va deveni musulman, era um om care până atunci se luptase cu Mesagerul lui Allah, apoi pusese stăpânire pe avuţia Lui ca un moştenitor, dovedind un suflet nestatornic. Avuţia tuturor era împărţită.

Da, într-o zi, intrigantul din Mecca, İbn Übey va atrage atenţia asupra acestui lucru şi va striga în mijlocul Medinei: "Musulmani, voi staţi aici, dar avuţia vă este dusă dintr-un loc într-altul şi este împărţită prin pieţe şi bazaruri. Într-o zi, nici acolo şi nici aici nu veţi mai avea nimic."

Acest lucru era o altă tiranie. (la momentul potrivit vă voi solicita atenţia asupra înţelepciunii Mesagerului lui Allah).

Într-o zi, ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, caravana care ducea avuţia musulmanilor la Damasc, atunci când trecea pe lângă Medina, era întâmpinată prin cuvintele: "Priviţi ca să vi se topească inima!" În timpul acesta nu neglijau să treacă prin faţa musulmanilor turmele lor de oi şi cămile. Iată jaful necredincioşilor şi iată faptele lor!

Şi ceea ce se petrece în zilele noastre nu diferă prea mult de toate acestea. M. Akif zice: "Se spune că istoria se repetă, dar dacă s-ar lua exemple, oare s-ar mai repeta!?" Şi iată că, tiranie peste tiranie…drept-credinciosul este persecutat, cel care sprijină drept-credincioşii este tiranizat, este privat de ţara lui, de căminul lui şi de dreptul la viaţă.

Acum, dacă îmi permiteţi, vă mai întreb încă o dată: Dacă eraţi dumneavoastră în locul lor, ce aţi fi făcut? Gândiţi-vă că, mii de companioni aveau aceleaşi sentimente, erau mâhniţi din cauza aceloraşi lucruri. Mereu erau răniţi, inimile lor erau străpunse de hanger şi trăiau în suferinţă. Dacă cerul ar fi spus împotriva supliciului lor "destul!", ei s-ar fi indignat. De aceea, milostivul a fost precaut şi a vorbit…adică a recurs la ajutorul declaraţiilor lui Allah (cc): "Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacaţi, căci ei sunt cei nedreptăţiţi, iar Allah pe ei îi ajută, căci El este Puternic. Precun şi celor care au fost izgoniţi pe nedrept din casele lor, numai pentru că au spus: "Profetul nostru este Allah" (Hacc [Pelerinajul], 22/39-40).

Da, tirania a fost înteţită şi au fost privaţi de dreptul de a trăi. Acum li se permitea să se socotească cu oamenii care i-au oprimat, i-au hărţuit cu orice prilej şi au vrut să-i ucidă. Folosirea forţei era motivată. "După spusele Stăpânului nostru Allah, ei au fost scoşi pe nedrept din ţara şi căminele lor."…adică, "au fost expuşi la o mie şi una de privaţiuni." Soţiile, copiii au rămas, iar cei rămaşi au fost încătuşaţi. Foarte mulţi oameni şi-au petrecut 7-8 ani din viaţă fiind înlănţuiţi.

Iată că, musulmanilor, ce se chinuiseră atât, li se dădea permisiunea de a apăra drepturile oprimaţilor, a nedreptăţiţilor, a condamnaţilor şi de a se socoti cu duşmanii. În acelaşi timp, Profetul nostru era însărcinat cu războiul sfânt.

Islamul nu era o religie a spadei şi sângelui, aşa cum o descriseseră unii necredincioşi şi păcătoşi necinstiţi. Profetul nostru a folosit spada…şi faptul că El va fi trimis astfel a fost anunţat de către ceilalţi profeţi înaintea apariţiei Lui: Măritul Mesia relatează despre El In Biblie: "El are în mână bâta, spada."^[7] În caz de nevoie, El va lupta împotriva nedreptăţii.

Un alt profet a zis: "În faţa lor este stindardul sfinţilor."^[8] Deoarece ei vor flutura acel steag în cele patru colţuri ale lumii, se vor aduna sub el şi vor porni lupta pentru dreptate şi adevăr. Da, acel spirit sfânt, ce continuă până la steagul vostru, în acea perioadă se va răspândi în cele patru colţuri ale lumii. În aceste condiţii, Mesagerul lui Allah era însărcinat cu războiul sfânt şi se socotea cu duşmanii săi.

Încăpăţănaţilor săi contemporani El le spunea: "Nu puteţi împiedica libertatea de gândire şi de idei; nu puteţi astupa căile ce duc la omenie."

Încă aplaudăm Revoluţia Franceză, ce a oferit un tablou al cruzimii şi abaterilor, considerând-o drept o poartă deschisă spre libertate. Pe când, această revoluţie a dat prilej la multe cruzimi şi în fiecare zi erau tăiate mii de capete la ghilotină. Ea s-a devorat pe ea însăşi.

Robespierre, care într-o zi a dat ordin pentru uciderea lui Danton, l-a întrebat pe acesta: "Care ţi-e ultima dorinţă?" La care, acesta a răspuns: "Nu am nicio dorinţă, oricum ni se vor întâlni capetele în coş."

Iată faţa interioară a revoluţiei ce a deschis porţile libertăţii şi iată cruzimea care patrulează! Nu au rămas oameni pe care să nu-i taie. Mai întâi pe rege, apoi susţinătorii lui şi alţii…

Cu paisprezece secole în urmă, Mesagerul lui Allah, aducând lumina ce sfâşie întunericul, înlătură tirania şi dictatura, punând în faţa oamenilor libertatea. Veţi ajuta pe cel oprimat şi nedreptăţit. Pe când ei suferă acolo, voi nu puteţi aici să le ascultaţi gemetele ca şi cum ar fi un nai. Dacă numai forţa va desface această îngrădire, o veţi folosi. Dar astăzi noi nu putem proceda astfel.

Atunci când a avut posibilitatea de a săvârşi, Mesagerul lui Allah a stat şi a calculat. Au avut loc acţiuni chibzuite atât de logice şi înţelepte, încât numărul oamenilor care au murit pe frontul Islamului în perioada Mesagerului lui Allah a fost doar o sută. Fiţi atenţi, numai în timpul celui de al Doilea Război Mondial, atunci când două forţe agresive s-au încleştat, au murit aproape patruzeci de milioane de oameni.

În Rusia, în urma instituirii unui sistem neomenesc, au fost ucişi o sută de milioane de oameni. Pe sângele lor au plutit corăbii, din ruine a fost înălţat un edificiu pe care l-au numit "un nou sistem" şi acesta este comunismul.

"Pe canibal îl întrecuse omul în sfâşiere,
Pe omul fără dinţi îl devorau fraţii lui."

În fundul pământului să se scufunde aceste sisteme! De altfel se scufundă…Vor apune toate sistemele care nu sunt native, normale, care nu se bazează pe dreptate, care nu permit creşterea ideii de dreptate.

Da, în perioada Mesagerului lui Allah, ce a măsurat zece ani, pentru a împlini adevărul, pe frontul Islamului au murit doar o sută de oameni. Pe când, aşa cum am menţionat mai sus, în cel de al Doilea Război Mondial numărul morţilor a depăşit patruzeci de milioane. Această cifră nu include răniţii, mutilaţii şi cei care au murit ulterior.

Epoca Fericirii este perioada în care s-a dezvoltat ideea de omenie, stima şi consideraţia faţă de om, iar umanismul zilelor noastre nu a reuşit să atingă acest nivel. Nici nu este posibil să atingă. Deoarece Măritul Mohamed (sas) este cel care a deschis această cale. În lumea Lui drept-credinciosul se luptă. Se luptă, dar niciodată nu încetează suflul păcii şi valorile umane nu sunt desconsiderate. Nu sunt ucişi oameni fără nici un motiv, nu sunt cucerite ţări şi nu sunt exploatate alte naţiuni.

d. Pentru Islam pacea este fundamentală

Nici înainte şi nici acum occidentul nu a cunoscut valorile sacre. A invadat ţări, a pus mâna pe bogăţiile solului şi subsolului acestor ţări, a înrobit oameni şi a format colonii. Pentru acest lucru a duc război, a vărsat sânge, iar în spatele Războiului Balcanic, al Primului Război Mondial, al celui de al Doilea Război Mondial, al cuceririi Golfului stau tot aceste lucruri. Pe când lupta dusă de Islam este în numele unei cauze înalte, în numele libertăţii de opinie şi de idee, în numele deschiderii căilor spre omenie. În acelaşi timp, nu a neglijat nici pacea, atunci când a fost necesară. Deoarece pacea este fundamentală, iar lupta, secundară.

"Dacă ei se apleacă spre pace, apleacă-te şi tu şi încredinţează-te lui Allah, căci El este Auzitorul, Ştiutorul." (Enfâl [Prăzile], 8/61).

"O, voi cei ce credeţi! Intraţi cu toţii în pace! Nu călcaţi pe urmele diavolului, căci el este vrăjmaşul vostru făţiş." (Bakara [Vaca], 2/208).

Da, aceste versete şi altele asemănătoare lor, au îndemnat musulmanii spre pace, recomandându-le cumpătarea şi dreptatea chiar în starea de război. Însă sistemele celelalte au dus un război crud, iar pacea nu a diferit de război. Oricum s-ar numi, aceste sisteme nu sunt altceva decât nişte organisme cu înfăţişare dezordonată, orânduieli diavoleşti. Diavolul face ce face şi îi înşeală pe oameni. Deoarece el este duşmanul declarat al omului. Procedează astfel pentru a vă îndepărta de propria persoană, de scopul vostru, de cunoaşterea istoriei, de filosofia istoriei. Da, atunci când se luptă, drept-credincioşii se pot lupta cu alţi drept-credincioşi, totuşi pacea, totuşi pacea!

"Dacă două tabere de credincioşi se războiesc, împăcaţi-le. Dacă una din ele s-a ridicat pe nedrept împotriva celeilalte, luptaţi împotriva celei ce s-a ridicat, până ce se va pleca înaintea poruncii lui Allah. Dacă se pleacă, împăcaţi-le cu dreptate. Fiţi nepărtinitori! Allah îi iubeşte pe cei nepărtinitori!" (Hucurat [Încăperile], 49/9).

Două comunităţi se confruntă…şi ţara, naţiunea se destramă şi dacă începe dezordinea interioară, iată atunci, cei care se încaieră dacă sunt drept-credincioşi, pentru unitatea Islamului trebuie ca ei să fie luaţi de guler şi să li se ceară socoteală şi cu orice preţ să se asigure că naţiunea nu va fi divizată.

Acest lucru este relatat în Coran, dar noi ce facem? Din respect pentru trecutul nostru apropiat, nu se poate spune că starea noastră este prea îmbucurătoare. "Stavilă în calea descurajării este maturitatea." Cine cade pradă descurajării, nu-şi mai poate reveni şi se scufundă, se sufocă, iar să fii optimist în faţa cauzelor ruinării este mult prea greu.

Da, drept-credincioşii sunt martorii lui Allah pe pământ, ei constituie un element în menţinerea echilibrului internaţional şi sunt garanţia armoniei generale. Luând în considerare acest lucru, ei se află pe poziţia de a putea interveni în toate pentru dreptate şi echitate. Dacă în ţările lor sau în altă ţară lucrurile nu mai au nici o rânduială, adică s-a ajuns în punctul de a fi necesară intervenţia şi dacă avem forţe pentru această intervenţie, atunci este de datoria noastră de a asigura acolo din nou armonia şi a păstra prosperitatea. Odată ce se ia hotărârea intervenţiei şi luptei, se clarifică obiectivul, apoi se determină şi direcţia. Trebuie să te supui lui Allah şi să păşeşti pe calea ştiută.

De altfel, cu ocazia sfârşitului trist de la Uhud, Cel Drept nu porunceşte acest lucru, zicând: "Odată ce ai luat o hotărâre, să te supui lui Allah!"

Da, dacă condiţiile şi evenimentele vă duc către lupta materială, adică atunci când voi propovăduiţi religia voastră, vă este îngrădită libertatea de a propovădui sau dacă în lume nu există cineva care să oprească gemetele oprimaţilor, a nedreptăţiţilor, a condamnaţilor, ori atunci când voi doriţi să propagaţi dreptatea, unii folosesc forţa sau când ei comit o agresiune asupra ţării şi pământului vostru şi vă ameninţă viaţa, iată atunci a sosit vremea de a lupta împotriva lor.

2. O bună pregătire

Atunci când vine vremea de a ieşi pe câmpul de luptă, este obligatoriu să te pregăteşti conform acelei situaţii. Şi desigur că, în primul rând este necesară pregătirea forţei morale. Specialiştii în ştiinţe militare ştiu foarte bine ce înseamnă moralul în timpul luptei, ştiu şi se apleacă cu atenţie asupra acestui lucru. Fără îndoială credinţa este izvorul şi sursa moralei. Nu este posibil ca un om fără credinţă să aibă o performanţă importantă pe câmpul de luptă.

a. Forţa morală

Iată câteva afirmaţii strălucitoare care relevă faptul că, întărind forţa morală a drept-credinciosului, îl pregăteşti fizic şi moral pentru război:

"Să lupte pentru calea lui Allah cei care îşi vând Viaţa de Acum pe Viaţa de Apoi! Celui care luptă pentru calea lui Allah, fie că va fi ucis, fie că va fi biruitor, îi vom da o mare răsplată." (Nisâ [Femeile], 4/74).

"O, Profetule! Încurajează-ţi credincioşii în luptă! Dacă printre voi sunt douăzeci de bărbaţi răbdători, ei vor birui două sute. Dacă se află o sută, vor birui o mie din cei care tăgăduiesc, căci ei sunt un popor ce nu înţelege." (Enfal [Prăzile], 8/65).

"De câte ori o mână de oameni nu a biruit o oştire numeroasă, cu îngăduinţa lui Allah?" (Bakara [Vacile], 2/249).

"Nu vă pierdeţi cu firea şi nu vă mâhniţi, de vreme ce veţi fi înălţaţi, dacă sunteţi credincioşi." (Âl-I İmrân [Neamul lui Imran], 3/139).

Sfârşitul şi rezultatul este al celor care au teamă de Allah.

Un principiu care rezultă din aceste versete: Dreptatea este mereu biruitoare. Nu i se poate fura victoria.

Atunci când se luptă, drept-credinciosul este însufleţit de această idee şi se adăposteşte sub aripa credinţei.

Iată, atunci când pregătea ostaşi, Profetul nostru le inocula credinţă, încredere şi morală.

Aceşti ostaşi, cu cât partea adversă fugea de moarte, cu atât mai mult o urmăreau, o căutau…chiar o considerau o cheie tainică ce deschide poarta raiului şi ziceau: Oare unde voi face abluţiunea cu sângele mărturiei de credinţă şi voi fi alături de Stăpânul meu!?. Pe câmpul de luptă ei îşi vedeau visele mărturiei de credinţă. Voinţa şi conştiinţa fiecărui ostaş fierbea precum recipientul simţămintelor. Poţi să stai în faţa unor oameni care aduc asemenea ofense morţii? De altfel, duşmanii gândeau la fel şi o luau la fugă atunci când îi vedeau.

b. A fi putere convingătoare

A doua chestiune importantă este decizia Măritului Mohamed (sas) de a-şi aduce comunitatea în starea de cea mai mare şi convingătoare putere în cadrul echilibrului internaţional. Deoarece dacă voi nu vă veţi aduce puterea şi forţa voastră la acest nivel, alţii îşi vor bate joc de bărbile voastre, iar prin comportamentul şi atitudinea lor, vă vor ironiza, fără să ţină seama de părerile voastre, vor lua decizii şi vă vor obliga să adoptaţi aceste hotărâri.

O consecinţă importantă a acestui lucru va fi faptul că nu veţi avea greutate în faţa superputerilor şi a echilibrului dintre state. Pe când Allah porunceşte astfel: Allah nu le va da cale tăgăduitorilor asupra credincioşilor. (Nisâ [Femeile], 4/141). Adică, nu există cale pentru ca necredinciosul să fie deasupra drept-credinciosului. Un creştin, un evreu sau o comunitate de creştini şi de evrei, o comunitate de idolatri, de ateişti şi comunişti, o comunitate de capitalişti să nu domine pe musulmani…şi, într-adevăr nu au reuşit să-i domine.

Deoarece Allah deloc nu este de acord cu acest lucru. Cel Drept zice: Eu le-am închis lor aceste uşi. Drept-credinciosul nu poate trăi sub oprimarea altuia, nu poate duce o viaţă precum iedera, sprijinindu-se pe alţii. De altfel, unui drept-credincios nu-i stă bine sprijinit de aracii altuia. Drept-credinciosul nu poate fi adus în starea unui şoarece în ghearele pisicii.

Da, fie în mod individual, fie în comunităţi şi naţiuni, drept-credincioşii sunt oameni care au caracteristici superioare şi se menţin la suprafaţă. Iată că, Mesagerul lui Allah a indicat comunităţii sale acest obiectiv şi a zis: Pentru voi nu există limite pentru a vă înălţa şi aceasta este culmea la care să ajungeţi. Dacă nu veţi stăpâni puterea la acest nivel, vă vor zdrobi. În hadis-ul relatat de către Ebu Dâvud şi Tirmizî, se spune: Se vor îngrămădi pe capul vostru, vă vor lua îmbucătura de la gură şi vor participa la masa voastră.^[9]

Aşa cum se vor aduna la masă, vor da năvală asupra binefacerilor lui Allah. Dacă vreţi, ţinând cont de zilele noastre, putem zice: Se vor îngrămădi asupra voastră din patru părţi pentru a pune stăpânire pe petrolul şi pe alte bogăţii din Kerkük, din Daghestan, din Siria, din Liban, din Egipt.

Imperiul Otoman administra acele locuri precum o grădină. Nimănui nu-i curgea sânge pe nas. O asemenea administrare putea fi văzută doar în ceruri. Dar, păcătoşii şi necredincioşii, care au pus ochii pe bunurile voastre, v-au luat îmbucătura de la gură şi şi-au împărţit între ei avuţia voastră. În aşa măsură, încât o perioadă, dacă unul din ei zicea: Orice ar fi, este în interesul nostru ca acolo să deschidem o şcoală, se deschidea şi pofta altui stat.

Nu ştiu unde în orient, chiar şi în cea mai mică regiune exista şcoală de predare în limbi străine, aparţinând la trei ţări în mod separat…şi în Turcia, braţele exploratoare ale acestei culturi imperialiste, peste trei sute, toate acestea ce căutau în Turcia? Noi nu eram stăpâni pe inteligenţa, capacitatea, clarviziunea noastră pentru a ne forma? Şi care era motivul adevărat pentru care cutreierau venele voastre precum viruşii, erau intimi cu conducerea noastră şi se mobilizaseră pentru educarea noastră? Oricum, apropierea de noi nu se datora faptului că ne iubeau! Nu, ei veniseră să roadă lumea noastră spirituală şi de multe ori au avut succes.

În timpul Războiului Balcanic ne-au invadat…În timpul Primului Război Mondial ne-au creat necazuri…Au vrut să valorifice împotriva nostră Al Doilea Război Mondial…dar Allah (cc) ne-a ocrotit, ne-a supravegheat şi ne-a adus până în zilele noastre.

Da, pentru ce toate acestea pe capul nostru? Pentru că, nu s-a dat dovada performanţei pentru reţinerea de către întreaga naţiune a obictivelor indicate de Măritul Mohamed (sas). Cel Drept porunceşte astfel: Pregătiţi-le tot ce puteţi, forţă şi cai înşăuaţi, ca să-l îngroziţi pe vrăşmaşul lui Allah şi al vostru…(Enfal [Prăzile], 8/60).

Primii musulmani au înţeles foarte bine acest lucru. Atunci când Mevlânâ Şiblî analizează viaţa Măritului Ömer (ra), zice: Când avea loc lupta în cele patru fronturi, în afară de o mulţime de cai şi cămile care participau la luptă mai existau cai care nu luau parte la război. De exemplu, în împrejurimile Medinei exista o fermă cu patruzeci de mii de cai arăbeşti, care nu participau la luptă, iar în Siria erau crescuţi încă patruzeci de mii de cai, care erau ţinuţi de rezervă. Aceşti cai nu participau la luptă, fiind ţinuţi în rezervă pentru orice eventualitate.^[10]

În acele zile, iată că exista o asemenea pregătire, datorită posibilităţilor oferite de Allah (cc). În realitate, este posibil să percepem semnificaţia de a fi pregătiţi şi precauţi din versetul din Coran. Deoarece conform unui înţeles specific, cuvântul "ribat" înseamnă hărăzirea, destinarea, legarea unui om, a unui animal, a unor elemente de un loc. Iată, Coranul ne indică un asemenea obiectiv şi zice: Apăraţi de duşmanul care priveşte cu ochi răi religia, limba, onoarea, demnitatea, patria voastră şi tot ce aveţi mai sacru şi nu precupeţiţi în a pregăti forţa pentru a înfăptui acest lucru! Nu daţi prilej şi posibilitate duşmanului! Să nu ajungeţi în situaţia unei naţiuni ironizate şi jucărie în mâinile altora!

c. Recurgerea la sabie atunci când se impune

Coranul recomandă înţelepciune în menţinerea echilibrului lumii, dar la nevoie Măritul Mohamed (sas) este profetul care a venit cu porunca de luptă. Tora şi Biblia spun referitor la El: Cel cu sabia în mână. Da, El propagă dreptatea, doar că, atunci când există piedici în calea propagării dreptăţii şi adevărului, foloseşte şi sabia. În acelaşi timp, El este profetul sabiei.

Pentru faptul că este profetul sabiei, Allah (cc) i-a poruncit, prin vocea Coranului, să fie instruit în tehnica şi strategia războiului. Un verset spune: Allah îi iubeşte pe cei care luptă pe calea Sa în rânduri strânse de parcă ar fi o zidire turnată în plumb. (Saf [Rândul], 61/4).

O asemenea formaţiune sudată, compactă, strânsă este un scut solid împotriva străpungerii de către duşman a rândurilor apărării şi, pentru zilele acelea, era cea mai desăvâşită plasare. Da, atât de bine erau oamenii prinşi unul de altul încât, unitatea lor era un izvor de teamă pentru duşman. Iată că, Profetul nostru personal învăţase de la Cel Drept această tehnică de luptă şi o folosise în multe războaie cu succes.

Coranul şi Tradiţiile se apleacă cu atâta insistenţă asupra acestui subiect, încât cel care arată slăbiciune este pierdut. Da, dacă se întrevede o confruntare cu duşmanul, atunci nu trebuie să existe slăbiciune:

"O, voi ce credeţi! Ce-i cu voi? Când vi s-a spus: "Porniţi la luptă pentru calea lui Allah", v-aţi lipit de pământ. Vă mulţumeşte Viaţa de Acum mai mult decât Viaţa de Apoi? Ce este bucuria vremelnică din Viaţa de Acum pe lângă Viaţa de Apoi, dacă nu foarte puţin!" (Tevbe [Căinţa], 9/38)

"Dacă nu porniţi la luptă, Allah vă va osândi la o dureroasă osândă, apoi vă va înlocui cu un alt popor şi nu-L veţi păgubi cu nimic. Allah asupra tuturor are putere." (Tevbe [Căinţa], 9/39)

"Dacă voi nu-i veniţi în ajutor, să ştiţi că l-a ajutat Allah [mai înainte], când cei care nu credeau l-au alungat, ca unul dintre cei doi. Când cei doi se aflau în peşteră şi când el i-a zis însoţitorului său: " Nu fi mâhnit, căci Allah este cu noi!" Şi a pogorât Allah liniştea Sa asupra lui şi i-a venit în ajutor cu oşteni pe care voi nu i-aţi văzut şi a făcut cuvântul celor care nu credeau [să coboare] jos, în timp ce cuvântul Lui Allah [s-a înălţat] cel mai sus. Iar Allah este Puternic şi Înţelept." (Tevbe [Căinţa], 9/40).

Da, atunci când voi nu i-aţi venit în ajutor, Allah (cc) nu l-a lăsat şi l-a ajutat împotriva tuturor forţelor mârşave…în măsura devotamentului şi sincerităţii voastre, vă va ajuta şi pe voi.

Sub lumina Coranului, Mesagerul lui Allah indica comunităţii sale această cale, încât nu era posibil ca o asemenea comunitate să fie inferioară. De altfel, nu a fost şi nici nu a fost nimicită. Musulmanii, în numele garanţiei echilibrului lumii, întotdeauna să fie pregătiţi, atenţi şi la nevoie să fie în frunte. O atitudine contrară reprezintă un păcat; cere căinţă şi pocăinţă…Iată un exemplu din vremea fericirii: El s-a întors către cei trei bărbaţi lăsaţi în urmă cărora, oricât de întins era, pământul li se părea îngust, iar ei se simţeau la strâmtoare, căci şi-au închipuit că nu este nici un adăpost împortiva lui Allah, afară de El. Apoi El s-a întors către ei, iar ei s-au întors la El. Allah este De-căinţă-primitor, Milostiv. (Tevbe [Căinţa], 9/118).

3. Conştiinţa supunerii

Supunerea este foarte importantă. O importanţă şi mai mare o are dezvoltarea conştiinţei supunerii în interiorul unei comunităţi de nomazi. Da, în acea comunitate ignorantă nimeni nu ascultă de nimeni şi nimeni nu acceptă pe nimeni. Dar El, tot încercând, i-a obişnuit cu o asemenea supunere, încât atunci când a numit în fruntea unei oştiri un tânăr de şaptesprezece ani, oştire din care făceau parte Ebu Bekir, Ömer, Osman, Ali, în afără de câteva voci, nimeni n-a scos o vorbă…^[11]

"O, voi cei ce credeţi. Fiţi tari când întâlniţi o ceată (de vrăjmaşi). Amintiţi-vă întotdeauna de Allah. Poate veţi fi fericiţi!" (Enfal [Prăzile], 8/45)

"Daţi ascultare lui Allah şi trimisului Său. Nu vă certaţi, căci altminterea vă veţi împotmoli şi vântul vostru bun se va duce. Fiţi răbdători! Allah este cu cei răbdători." (Enfal [Prăzile], 8/46).

"O, voi cei ce credeţi! Daţi ascultare lui Allah! Daţi ascultare trimisului şi celor, dintre voi, ce au porunca!" (Nisa [Femeile], 4/59).

Atât de mult se răspândise supunerea printre companioni, încât cu toate că Măritul Ebu Bekir (ra) era calif, venind lângă tânărul comandant Üsame, a zis: O, comandant ce ai fost desemnat de profetul lui Allah, dacă îmi dai voie aş dori să-l iau lângă mine pe Ömer pentru a munci în treburile statului.^[12]

Un calif cerea voie. De ce? Deoarece Mesagerul lui Allah îl numise pe Üsame comandant şi trebuia să i te supui. Toată viaţa sa Mesagerul lui Allah a insistat asupra supunerii, respingând neascultarea, anarhia, răzvrătirea. El a avut parte de reuşită cum nu a avut nimeni în aşa fel, încât într-o zi, în detaşamentul lui Abdullah b. Hüzâfetü's-Sehmî, venind porunca comandantului "Aruncaţi-vă în foc!", au existat tentative de a se arunca în foc. Pe când acest lucru era o sinucidere. Unii au zis: "Mesagerul lui Allah nu ne-a ordonat aşa ceva. Deoarece, este o sinucidere, o intrare în iad. Noi am acceptat credinţa pentru a scăpa de foc, adică pentru a nu intra în iad. Să-L întrebăm pe Mesagerul lui Allah dacă trebuie să ne supunem şi în acest caz."^[13]

Da, atât de mult s-a adâncit supunerea. Până când soseşte porunca de sus, loviturile de sabie se abat asupra capului tău şi tu eşti tocat precum carnea pe butuc, dar nici nu clipeşti; deoarece nu a venit porunca de retragere din partea comandantului. În caz contrar, dacă fiecare ar acţiona după capul lui, va dispărea unitatea şi solidaritatea, capul devine picior, iar piciorul, cap, zice Coranul: Nu vă sfădiţi, nu vă învrăjbiţi; altfel lucrul vostru se va sfârşi rău, vigoarea se va împrăştia, veţi fi călcăţi în picioare.

4. Profetul soldat şi tactici deosebite

Mesagerul lui Allah era un bun ostaş şi adopta diferite tactici. O tactică aplicată o dată, a doua oară nu o mai adopta. De aceea, duşmanii Lui erau mereu derutaţi. Tactica hărţuirii "kerr u ferr", folosită des în zilele noastre, dar pe atunci ştiută prea puţin, a ataca, a te retrage, a şicana duşmanul…toate acestea îi zăpăciseră pe koreişiţi.

La Bedir astfel îşi întâmpinase duşmanii Mesagerul lui Allah. Neştiind cu ce se confruntă, idolatrii au fost surprinşi la început, cu toate că aveau o armată completă, având pregătiţi cai, cămile, provizii. În acea zi musulmanii nu aveau decât doi sau trei cai şi fiecărui ostaş dacă îi revenea o suliţă şi căteva săgeţi.^[14] Doarece, ei veniseră cu alte gânduri la Bedir.^[15]

Duşmanul, văzând că nu se aplică nici una din tacticile folosite până atunci, a intrat în panică şi a fost alungat.

O altă tactică…Pe front se făcea namaz, se arată indiferenţă faţă de duşman şi se difuza în jur încredere. Partea adversă putea să considere acest lucru un prilej. Numai că această situaţie nu era cum credeau ei. Deoarece Cel Drept îşi instruise apropiatul în privinţa namaz-ului de pe front: Când te afli cu credincioşii şi îndrumi rugăciunea, unii se vor ruga în picioare cu tine, iar alţii vor fi la arme. (Nisa [Femeile], 4/102).

Atunci când tu faci namaz, împreună cu tine să facă namaz o parte a comunităţii. O altă parte să stea în aşteptare, ocupându-şi locurile, iar după ce primii au efectuat o unitate de namaz, alţii să-şi ocupe locurile, ca apoi să facă namaz primii care au stat în aşteptare.

Duşmanii îi pândeau din depărtare; ei făceau namaz cu săbiile, cu scuturile, cu tolbele cu săgeţile alături.Tocmai când voiau să dea năvală, duşmanii constatau că era o strategie chiar în timpul namaz-ului. Cei care erau în aşteptare veneau la namaz, iar cei care făcuseră namaz treceau în aşteptare…

Chiar şi în timpul namaz-ului, Mesagerul lui Allah făcea planuri de ofensivă, de apărare, după porunca lui Allah.^[16]

a. Confidenţialitatea: a acţiona pe nesimţite

În legătură cu doctrina militară, Hitler a spus: Eu am descoperit taina de a nu fi perceput. Pe când, sub forma în care s-au exprimat cei din vechime, "Confidenţialitatea" a fost pusă în discuţie de către Măritul Mohamed (sas) şi datorită Lui omenirea a cunoscut confidenţialitatea. Nici în ofensivă şi nici în apărare nimeni nu putea să ştie obiectivele fixate şi strategia adoptată de El.

Până nu parcurgea o parte din drum, nu spunea încotro merge. Până la ultimul popas spre Mecca, nici idolatrii şi nici ostaşii Lui nu cunoşteau care era obiectivul. S-au aprins în zece mii de locuri zece mii de focuri, iar koreişiţii au fost cuprinşi de frică. Numai că, nu mai era nimic de făcut.

b. Reţeaua de informaţii

Alcătuise o reţea de informaţii, ce nu se mai văzuse până atunci, încât veştile ajungeau imediat la centru şi erau valorificate la timpul potrivit. Istoria nu specifică nimic în legătură cu ştirile care ajungeau la duşman referitor la Mesagerul lui Allah. Habib b. Ebî Beltea, făcând o mică greşeală, a vrut să dea de ştire meccanilor plecarea Lui spre Mecca, dar a fost prins pe drum de curier. Desigur că nu i-au spus nimic şi din moment ce problema a fost rezolvată, pentru ce să-i mai spună! El şi-a explicat gestul, amintind că are o deficienţă. De fapt, această persoană se aflase la Bedir, dar avea o deficienţă evidentă. El fusese cuprins temporar de această deficienţă, dar fusese iertat.

Da, Mesagerul lui Allah crease pe cont propriu o reţea de informaţii, dar nu dăduse prilej să se obţină informaţii referitoare la El. Exista o asemenea confidenţialitate.^[17]

Se poate spune orice despre "păstrarea secretului", dar cu paisprezece secole în urmă, Persoana care l-a instruit, l-a instruit şi în această privinţă şi omenirea a cunoscut cu adevărat confidenţialitatea prin Măritul Mohamed Mustafa (sas).

Într-un punct, în care o cămilă putea ajunge în patruzeci şi opt de ore, alergând cu toată viteza, Profetul nostru putea face să ajungă ştirile într-un timp mai scurt. Gândiţi-vă că, Profetul nostru stătea la Medina, iar armatele luptau tocmai în Siria. Pentru a parcurge această lungă distanţă, erau necesare zece zile dacă se mergea fără oprire. Dar, curierii Profetului nostru parcurgeau această distanţă de zece zile în opt zile. Iată, formase o asemenea uimitoare reţea de informaţii.

Allah (cc) îi arăta calea, iar El mergea pe calea arătată de Allah (cc). Primul curier parcurgea distanţa până la primul loc de popas şi acolo se odihnea. Ştirea era luată de al doilea curier şi o ducea până la al treilea curier, care aştepta la următorul loc de popas. Al treilea curier trasmitea celui de al patrulea, iar aceste celui de al cincilea şi astfel, ştirea ajungea în cel mai scurt timp la locul stabilit cu cei mai viguroşi călăreţi, cei mai puternici curieri. Altfel, stând la Mecca, exista posibilitatea de a obţine ştiri din Medina?

Pe lângă toate acestea, El fiind un foarte bun ostaş, atunci când expune necesitatea păcii, imediat se îndreaptă spre pace. De altfel, mai sus am atins acest subiect. Aici, pentru a face o completare, este necesar să vă facem cunoscute următoarele: Coranul îi spune: Dacă ei se apleacă spre pace, apleacă-te şi tu şi încredinţează-te lui Allah, căci El este Auzitorul, Ştiutorul. (Enfâl [Prăzile], 8/61). Adică să accepţi motivele, dar nu neglija să te supui lui Allah (cc). Înainte de a accepta motivele, încredinţare înseamnă exprimarea cunoaşterii şi acceptării principiilor şi legilor trândăviei, a inconştienţei, a iraţionalului, iar după acceptarea motivelor, încredinţare înseamnă cunoaşterea şi acceptarea principiilor şi legilor supunerii, a capitulării, a legăturii cu Allah (cc), a legilor naturii, a versetului creaţiei.

c. Perioadele comunicării

Într-o anumită perioadă, porunca Celui Drept către El era următoarea: Cheamă-i pe oameni pe Calea Domnului tău prin înţelepciune şi predică frumoasă! Vorbeşte-le în cel mai ales chip! Da, Domnul tău îl ştie prea bine pe cel care se rătăceşte de la calea Sa, după cum îi ştie prea bine şi pe cei care sunt bine călăuziţi. (Nahl [Albinele], 16/125.

Allah (cc) ştie foarte bine cine este în rătăcire şi cine păşeşte pe drumul călăuzitor. Tu fă-ţi numai datoria şi nu te amesteca în celelalte lucruri!

A urmat apoi o perioadă în care Profetul nostru, în urma poruncilor primite de la Allah (cc), a început să-şi transmită comunicările în mod deschis şi cu voce aspră. Cel Drept îi spune în versetele următoare: Coboară-ţi aripa asupra credincioşilor care te urmează! (Şuarâ [Poeţii], 26/214).

"Dă glas la ceea ce ţi s-a poruncit şi împotriveşte-te închinătorilor la idoli." (Hicr [Al-Hijr], 15/94).

5. Scurte secţiuni din viaţa Lui

După ce Islamul a început să fie cunoscut, presiunile au crescut şi au fost victime-martiri, precum Sümeyye, Yâsir şi alţii. Au început emigrările, la unii din cauza foametei, la alţii din cauza chinurilor, iar la alţii din cauza rănilor provocate de suliţe şi săgeţi. Era anul emigrării în Etiopia, întoarcerii în locurile de baştină şi emigrarea ce urma să aibă loc în Medina, anul în care au murit Maica Hatice şi Ebu Talib şi Mesagerul lui Allah a rămas fără nici un sprijin.

Allah (cc) îi lua tot ceea ce îi fusese sprijin, deschizându-i calea spre Cel Drept. Deoarece dacă pretextele nu se vor linişti, nu se va realiza apropierea de Cel Drept, potrivit legilor firii şi naturii. Pretextele să fie eliminate în totalitate încât omul, în acel moment fiind neputincios şi constrâns de predispoziţiile sale fireşti, îndreptându-se către Allah (cc), să perceapă tainele luminii unicităţii divine.

Să perceapă în aşa fel, încât în conştiinţa lui să-şi facă apariţia taina unicităţii, exact cum s-a întâmplat cu Yunus b. Metta, apoi vei cunoaşte adevărata eliberare şi, sub arborele sfânt, vei vedea măreaţa lumină.

Da, luându-l pe Ebu Tâlib, îi lua un susţinător, luând-o pe Maica Hatice, îi lua un alt susţinător şi astfel, pentru a da cea mai mare lecţie celor care vor veni, face să dispară una după alta pricinile care stăteau în atenţia Lui, îl îndreaptă către Cel Drept şi parcă îi zice: Tu eşti un competitor care mereu va zice "Allah"; nu vezi că, luând de lângă tine pe tatăl tău înainte ca tu să vii pe lume, apoi pe mama ta, mai târziu pe bunicul tău, da, pe toţi cei care te susţineau, te-a prevenit asupra unui lucru: "Stimate prietene, ai grijă ca, în faţa ochilor tăi să nu apară o altă imagine! Întotdeauna să Mă cauţi pe Mine, să Mă vezi pe Mine, să Mă simţ pe Mine, să ştii de Mine şi străduieşte-te ca, în lume, în spatele oricărei uşi la care vei bate, să-Mi auzi vocea!"

Calea pe care îl obliga să meargă Allah era grea, dură, plină de greutăţi, dar nu era o sarcină pe care să n-o poată duce Măritul Mohamed Mustafa (sas). Deoarece El era un om foarte puternic prin puterea lui Allah (cc), viguros prin vigoarea lui Allah (cc), un om care nu putea fi învins de incapacitate şi sărăcie.

Unul din locurile, în care problemele apărute nu aveau constanţă, era Taif. Mesagerul lui Allah se dusese acolo în speranţa că va găsi inimi curate cărora să-şi prezinte mesajul şi se întorsese cu sângele şiroindu-i din cap, din trup, din picioare. Apoi se întâlnise la Akabe cu primii şapte oameni, aceştia fiind Ebu'l-Heysem et-Teyyihânî şi prietenii acestuia.

În anul următor, veneau să se supună Mesagerului lui Allah şaptezeci şi doi de oameni.^[18] Printre ei erau şi două femei, Nesibetü'l-Maziniye (este vorba de Ümmü Ümâre, femeia pe care o pomeneşte cu cinste Istoria Islamului) şi Esma binti Amr.^[19] Din acea zi, aceste măreţe femei nu s-au mai despărţit de Mesagerul lui Allah în nici o campanie, în nici o luptă. După unele hadis-uri, Ümmü Ümâre era la datorie cu sabia în mână la Yemâme, unde fiul său Habîb devenise martir.^[20] Mesagerul lui Allah a fost invitat la Medina şi devine comandantul oştirii.

Până în acea zi, Mesagerul lui Allah nu dăunase nimănui cu ceva, nu spusese nimic nimănui. El atunci când dădea cuiva un cuţit, îl întindea cu mânerul, ţinând spre sine partea ascuţită. Deoarece omul se putea speria.^[21]

Da, era un om delicat şi până în acea zi nu mâhnise pe nimeni. Numai că, împotriva liliecilor care erau neliniştiţi în faţa propagării dreptăţii şi adevărului şi se străduiau să se împotrivească întinderii aripilor Coranului, desigur că El, "Stăpânul sabiei" trebuia să-şi folosească paloşul şi să zică: O, liliecilor! Nu puteţi lua faţa luminii! Voi trăiţi noaptea…retrageţi-vă, nu staţi în calea oştirii luminii zilei şi a cavaleriei luminii!

Era liderul apropiat al cetăţenilor săi şi comandantul oştirii. În primul rând a rezolvat problemele sociale. S-a înfrăţit cu companionii, i-a atras pe oamenii scripturii, a făcut pace cu ei şi, pregătind o constituţie, a inoculat în sufletele tuturor încredere şi siguranţă.

Apoi s-a îndreptat către armată şi a înfiinţat mici detaşamente, împrăştiind în jur patrule de recunoaştere. În majoritatea lor, patrulele de recunoaştere, formate din zece sau mai puţini oameni, aveau sarcina grea de a aduna informaţii. Acestea cercetau împrejurimile şi ştirile pe care le obţineau le aduceau la cunoştinţa Mesagerului lui Allah.

Existau şi multe detaşamente înarmate şi instruite. În fiecare clipă erau gata de acţiune. În exprimarea de astăzi, putem să le numim echipe de şoc. Echipele Mesagerului lui Allah făceau şi muncă de recunoaştere. Dar, dacă era necesar, ştiau foarte bine să lupte. De patru ori şi Mesagerul lui Allah i-a condus. Uneori existau şi patrule de recunoaştere formate din două sute de oameni. Acestea aveau sarcina de a crea panică în rândul duşmanului.

6. Obiectivele detaşamentelor călare

Musulmanii erat gata pentru toate confruntările. Şi idolatrii îi determinau din toate puterile la asemenea confruntări. De la începerea revelaţiei trecuseră paisprezece ani. Cei care erau neliniştiţi din cauza luminii, neîncetat doreau s-o stingă şi peste tot acţionau împotriva credinţei şi Coranului, iar atunci când aveau prilejul, nu-i cruţau pe musulmani. Astăzi există oameni care dezaprobă tirania, dar în zilele acelea nu era nimeni care să condamne nedreptăţile care aveau loc împotriva musulmanilor, nimeni nu zicea nimic. Tot ce făceau koreişiţii era considerat logic, chiar şi cruzimea cea mai ruşinoasă era privită ca ceva firesc. Deoarece koreişiţii erau stăpâni pe Mecca şi făceau tot ce doreau ei.

Distrugerea despotismului koreişiţilor îi revenea Profetului nostru. De aceea a pregătit detaşamente, pe care le-a plasat peste tot. Cu ajutorul patrulelor de recunoaştere şi a echipelor de atac, dorea să-şi atingă obiectivele.

a. A face simţită existenţa musulmanilor

Făcându-şi simţită prezenţa în împrejurimi, arăta că idolatrii, alungându-i pe musulmani din Mecca, nu au reuşit să stingă lumina Islamului.

Coranul zice: Aceştia vor să stingă cu gurile lor lumina lui Allah, însă Allah împlineşte Lumina în ciuda tăgăduitorilor. (Saf [Rândul], 61/8). Astfel dorea Mesagerul lui Allah să arate că lumina lui Allah nu poate fi stinsă nici chiar în cadrul întunecatei cruzimi a deşertului şi a ignoranţei.

b. A arăta că puterea aparţine dreptăţii

Mesagerul lui Allah demonstra faptul că, puterea nu aparţine numai idolatrilor din Mecca şi koreişiţilor; şi cei care reprezintă dreptatea au contribuţia lor şi va veni o zi în care puterea va fi încredinţată cu toate armele pe care le deţine. Atunci, în lume cuvântul va fi numai al dreptăţii şi va ieşi la suprafaţă superioritatea justıţiei.

Mesagerul lui Allah ştia că nu au dreptate koreişiţii, dar ei, datorită faptului că aveau puterea în mâna, credeau că deţin şi dreptatea. De aceea, era necesar ca Mesagerul lui Allah să proclame puterea dreptăţii şi iată că El, prin poruncirea constituirii şi organizării detaşamentelor, făcea cunoscut acest lucru celor din jur, adică faptul că nişte Ebu Süfyan, Ebu Cehil, Utbe, Şeybe, İbni Ebî Muayt, Velîd nu au drept asupra omenirii, dimpotrivă, ei sunt exploatatori care încalcă drepturile oamenilor.

c. Pregătirea terenului pentru călăuzire

Aceste detaşamente aveau menirea de a elimina obstacolele din calea călăuzirii. Da, El, prin aceste patrule de recunoaştere, conduse de câte un ofiţer, dorea să se asigure că, călăuzitorii şi mesagerii pot umbla în siguranţă prin sate, oraşe şi în alte zone, drumurile sunt în siguranţă, iar călăuzitorilor li se garantează o atmosferă de lucru. Luând în considerare acestea, Mesagerul lui Allah trimitea detaşamente în jur.

După hegira, până în ziua în care s-a confruntat cu inamicii săi la Bedir, a trimis în jur exact şaptesprezece unităţi fulger. Rânduind şaptesprezece acţiuni fulger până în locurile unde se poate ajunge în câteva luni, chiar până în faţa Meccăi, s-a arătat în faţa duşmanilor ca un spirit, ca un înger şi a inoculat frica în ei. Atrăgându-i încet spre Bedir, îşi paraliza inamicii.

d. A garanta securitatea

În zilele acelea, predomina prădăciunea. Cine era puternic, avea dreptate, iar cel oprimat nu avea drepturi. Cine avea puterea, acela asuprea. În faţa acestei situaţii, Profetul nostru a plănuit următoarele: peste tot vor patrula detaşamente militare, dar acestea nu se for atinge de nimeni, nu vor pune mâna pe avuţia nimănui, nu vor dăuna cinstei şi onoarei oamenilor.

Da, oameni înarmaţi vor trece prin faţa uşii oamenilor, dar ei vor fi apărătorii siguranţei şi încrederii, arătând tuturor că, în deşert există şi altceva decât prădăciune. Simbolul acestor lucruri era Măritul Mohamed Mustafa (sas), cel care de la început a declarat război împotriva jefuitorilor.

În tot acest timp, toată lumea simţise, înţelesese şi ştiuse faptul că, deşertul nu este numai al idolatrilor din Mecca, ci şi Măritul Mohamed (sas) are un drept asupra lui şi acest drept se va dezvolta cu timpul, se va difuza precum lumina, făcându-se simţit în fiecare casă, în fiecare familie, în fiecare conştiinţă.

7. Detaşamentele de cavalerie

a. Primul detaşament şi Măritul Hamza (ra)

Pentru a înfăptui toate aceste ţeluri, Mesagerul lui Allah, imediat ce a iniţiat hegira, a poruncit prima mişcare fulger. Măritului Hamza (ra) i-a dat o sută de oameni. În acele zile Mesagerul lui Allah formase în deşert o asemenea reţea de informaţii, încât ştia şi când zboară o pasăre. Tocmai atunci, o caravană cu multă avuţie a emigranţilor trecea chiar prin faţa celor din Medina. Măritul Hamza, fără a dăuna nimănui, a băgat frica în sufletul duşmanului, paralizându-I, în aşa fel, încât acesta a fugit fără să se uite înapoi, iar sătenii şi orăşenii îi priveau şi gândeau astfel: Deci, meccanii nu mai aveau aceeaşi putere.^[22]

Această stare de spirit explica ce influenţă avea acest lucru asupra sufletelor oamenilor. Meccanii, în faţa acestor acţiuni, nu făceau decât să fugă. Meccanii fugind, iar musulmanii alungându-i, Măritul Mohamed Mustafa (sas) lovea puternic cu pumnul în talerul în care se aflau cei în stare de uimire şi nu ştiau ce să facă şi valorifica acea situaţie în folosul său. Lumea era mulţumită, deoarece de-acum idolatrilor nu le mai rămânea decât fuga.

Da, Măritul Mohamed Mustafa (sas), fiind iscusit în război, îşi alunga inamicii şi acest lucru îi vrăjea pe cei din jur, impresionându-i. În fiecare zi sufletele erau mai sensibile faţă de Islam şi valuri-valuri treceau la islamism. Drumurile erau sigure, Islamul îşi arătase puterea şi forţa, iar instaurarea dreptăţii făcea ca lumea să gândească altfel.

b. Al doilea detaşament de cavalerie

Mesagerul lui Allah porunci organizarea celui de al doilea detaşament de cavalerie. Nici acum nu trebuia făcută atingere cuiva, mai degrabă fiind o pregătire pentru prevenirea duşmanului. Se dorea ca cei care se bazau pe forţă în orice, să vadă că nu sunt atât de puternici, să înţeleagă că prin forţă nu poţi rezolva orice şi forţei i se va răspunde prin puterea dimensiunilor dreptăţii.

Da, atunci când ai puterea în mână, să nu recurgi la tiranie, la constrângere, persecuţie, nedreptate, dimpotrivă, fiind puternic, să fii drept, milos, încât dacă vei dori să bei lapte de la oile unui străin, să zici: Să bem lapte de la oile tale, dar să te recompensăm!

Prin asemenea comportamente, musulmanii au lăsat o asemenea imagine, încât oamenii deşertului erau uimiţi, căci ei nu cunoscuseră aşa ceva. Ei îî urmăreau surprinşi, zicând: Oare au coborât din cer îngerii de care zicea Ibrahim? Ce presupunere şi ce gândire minunată!

c. Detaşamentul de cavalerie al lui Ubeyde b. Hâris

Ubeyde İbni Hâris (ra) era fiul lui Hâris, unchiul Mesagerului lui Allah şi nepotul lui Abdulmuttalib. În timpul luptelor de la Bedir fusese adus în faţa Mesagerului lui Allah plin de sânge din cap până în picioare, dar nu murise şi spusese: O, Mesagerule! Nu am murit luptând pe front. În numele lui Allah, spune-mi, sunt martir?^[23]

Ubeyde İbni Hâris a luptat şi în valea Rabığ, băgând spaima în duşmani.^[24] Apoi s-a întors, acest lucru fiind un şoc pentru koreişiţi. Ani de zile koreişiţii, cei care conduceau caravanele lor, cei care îndeplineau muncă de supraveghere în deşert pentru koreişiţi, nu au scăpat de acest şoc.

d. El era în frunte

Mesagerul lui Allah supraveghea acţiunile fulger.Trecând în fruntea unui detaşament de două sute de oameni, urma să intimideze caravana koreişiţilor, în drum spre Damasc. Acţiunea fusese atât de temeinic planificată şi organizată, iar drumurile erau sub control, încât dacă Mesagerul lui Allah n-ar fi spus: Treceţi, duceţi-vă!, caravana nu putea să treacă.

Era o asemenea ameninţare, încât koreişiţii ar fi murit de frică. Mesagerul lui Allah slobozea un ţipăt, stârnea un mare tărăboi, băga frica în leii din păduri şi fără a dăuna nimănui, se întorcea.^[25]

Tot Mesagerul lui Allah, în fruntea unui mic grup de oameni, se confrunta cu duşmanii la Buvat, ameninţându-i, apoi se întorcea.^[26]

La Uşeyre se întâlnea din nou cu duşmanii, îi înfricoşa, amintindu-le tuturor că este garantul siguranţei deşertului împotriva jefuitorilor şi iarăşi se întorcea.^[27]

e. Detaşamentul de cavalerie al lui Abdullah b. Cahş

Abdullah b. Cahş era fiul mătuşii după tată.^[28] Mesagerul lui Allah alegea dintre apropiaţii săi pe cei cărora le încredinţa sarcini, iar primele porunci le adresase lor, consolidând apropierea religioasă cu rudenia naturală.

Până în acea zi, musulmanii nu se confruntaseră cu duşmanii folosind arme. A se certa cu rudele, a-şi ucide neamurile însemna încălcarea legilor deşertului. Luând în considerare acest lucru, Bedir avea o mare importanţă. Drumul care ducea la Bedir trecea prin dreptul acestor detaşamente. În fruntea acestor detaşamente numise rude apropiate precum Măritul Hamza, Udeybe İbni Haris, Sa'd İbni Ebî Vakkas şi Abdullah b. Cahş, punând pe umerii lor o grea responsabilitate.Trei-patru detaşamente condusese personal.

Abdullah b. Cahş era fiul mătuşii Mesagerului lui Allah. Acest erou de la Uhud, despre care se creaseră epopei, nu vedea bine din cauza unei hipermetropii, distingând doar nişte umbre. Cu toate acestea, nu scăpase nici o luptă şi la Bedir luptase fără milă. Văzând panica de la Uhud, nu tolerase acest lucru şi luptase în continuare.

Sa'd İbni Ebî Vakkas zice: La un moment dat era în agonie lângă o stâncă. Deodată se postă în faţa mea şi-mi zise: Vino, mi-a venit rândul; tu roagă-te, eu să spun "amin", apoi eu să mă rog şi tu să spui "amin"! ( un nepot pe potriva Mesagerului lui Allah…sufletul să-ţi fie fericit şi locul de veci rai…Tu ne-ai arătat calea de urmat! Tu ne-ai învăţat să trăim cu demnitate şi nu dispreţuiţi! Dându-ţi viaţa, tu ne-ai relatat faptul că, este de prisos să trăieşti într-un loc care a devenit subiect al martiriului Mesagerului lui Allah. Ferice de sufletul tău!).

Abdullah b. Cahş era în agonie. Nu se gândea decât să ajungă în lumea de apoi şi la Allah. De la lume îşi întorsese chipul spre Cel Drept, îndreptându-se spre Cel Unic, zicând: Vino, tu roagă-te, eu să zic "amin", eu să mă rog, iar tu să zici "amin".

Sa'd b. Ebî Vakkas continuă şi zice: Ne-am aşezat. Într-un moment în care războiul se intensifica şi se răspândise vestea că Mesagerul lui Allah a murit, el să se roage, eu să zic "amin", apoi eu să mă rog, el să zică "amin". Eu m-am rugat şi am zis: Allah, ne confruntăm cu inamicii noştri, trimite-mi pe cei mai puternici duşamni, să mă lupt cu ei, apoi să-i birui şi să mă întorc biruitor la Mesagerul lui Allah. El zise "amin" ca răspuns la ruga mea fierbinte. Apoi el a început să se roage şi a zis: Allah, trimite-mi un inamic îngâmfat, eu să-l rănesc, iar el să mă omoare (deoarece, viaţa nu mai are nici un sens pentru mine. Dacă Mesagerul lui Allah a devenit martir, este de prisos ca eu să mai trăiesc.) Să-mi taie nasul, buzele, iar eu să mă înfăţişez Ţie cu sângele şiroindu-mi din nas, din urechi, din ochi. Tu să mă întrebi: Abdullah, ce s-a întâmplat cu nasul, buzele, urechile tale? Eu să zic: Allah, mi-a fost ruşine să-Ţi aduc organele mele care au păcătuit; le-am sacrificat luptând pe calea Stăpânului meu. Era o rugă extraordinară, iar eu am zis "amin" pentru ruga extraordinară a cestui om extraordinar. Jur pe Allah (cc) că, după ce s-au terminat luptele de la Uhud, Mesagerul lui Allah a poruncit să fie găsit nepotul său; l-au găsit, dar nu avea nici nas, nici buze, iar tot trupul lui era ciuruit.^[29]

Iată, în fruntea detaşamentului de la Nahle se afla Abdullah b. Cahş. Împreună cu doisprezece prieteni, fusese trimis de către Mesagerul lui Allah la Nahle, aflat la cinci sute km. de Medina. Ei urmau să supavegheze drumurile şi să observe mişcările meccanilor. Nu era de conceput să însărcinezi un om cu o asemenea misiune, dacă acel om nu se confruntase de câteva ori cu moartea. De aceea, Mesagerul lui Allah, datorită înţelepciunii arătate în selectarea oamenilor, pusese în fruntea detaşamentului pe acel om. Acolo era nevoie de un om care dispreţuia viaţa şi Abdullah era cel potrivit.

Stăpânul Lumilor îi încredinţă o scrisoare, în care erau consemnate sarcinile detaşamentului. Scrisoarea urma să fie deschisă şi citită numai după ce se ajungea la obiectiv. Primise şi următorul sfat: Să nu obligi pe nimeni să vină cu tine. Alege-ţi oamenii dintre cei care se oferă voluntar! Unul din cei care iniţial acceptaseră, a renunţat găsind o scuză. Alţii au adoptat condiţiile şi au plecat la Nahle. Acolo fu deschisă scrisoarea cu ordine. Toate poruncile Mesagerului lui Allah fură îndeplinite. Dar, în cadrul unui neaşteptat eveniment, fu omorât un idolatru. Avuţia celor fugiţi a fost capturată şi adusă în faţa Mesagerului lui Allah.

Acţiunile acestui detaşament avuseseră loc într-un mod neaşteptat şi nu făceau parte din poruncile Mesagerului lui Allah. Se întâmplase un lucru nedorit în cadrul unui eveniment neaşteptat. Meccanii l-au amplificat şi au zis: În lunile nepermise Mohamed (sas) omoară oameni.

Mai târziu au fost pogorâte versete, care au declarat că, intrigile lor sunt mai violente decât uciderea unor oameni în lunile nepermise.^[30]

8. Rezultatele obţinute de detaşamentele de cavalerie

a. In deşert a fost obţinută suveranitatea

După ce a obţinut consideraţia şi respectul celor de la Medina, Mesagerul lui Allah a organizat acţiuni fulger, prin care a inoculat frica în duşmani, ameninţându-le viaţa economică, împingându-i spre o criză financiară şi economică şi deplasa evenimentele spre Bedir.

În tot acest timp, formase o asemenea reţea de informaţii, încât koreişiţii intraseră în panică, simţind că Mesagerul lui Allah, prin aceste reţele de informaţii, ştia tot ceea ce se petrecea în casele lor. Peste tot se vorbea despre acest lucru. Se spunea că acest om, datorită acestei reţele de informaţii, nu va lăsa să zboare nu o pasăre, ci nici măcar o muscă, aflând tot ceea ce fac inamicii săi. Astfel stând lucrurile, era greu de estimat dimensiunea panicii.

În armată ni se spunea că război înseamnă informare. Dacă aveţi un bun sistem de informaţii şi conducerea este excelentă, se consideră garantată jumătatea victoriei. Să nu existe scurgeri de informaţii către inamic şi să obţineţi informaţii despre el pe tot parcursul zilei, iar centrul să fie ţinut la curent minut cu minut despre tot ceea ce se întâmplă.

Datorită faptului că, în zilele noastre tehnica este atât de înaintată, este foarte greu să transmiţi informaţii fără să simtă partea adversă şi să obţii informaţii despre inamic. Pe când în acele condiţii primitive, Mesagerul lui Allah formase o asemenea reţea de informaţii, încât ştirile erau transmise foarte repede, beneficiind de o securitate extraordinară. Aşa cum revelaţia îi era transmisă în siguranţă prin mijlocirea lui Gabriel, un înger superior: Acesta este cuvântul unui prea-cinstit trimis, cu putere de la Stăpânul Tronului Nezdruncinat, supus şi credincios, tot astfel şi reţeaua de informaţii format de Mesagerul lui Allah funcţiona sigur şi discret.

În numele siguranţei, Mesagerul lui Allah conducea o reţea de informaţii foarte eficientă. Nu existau scurgeri de informaţii, inamicul nu afla nimic.

Există comandanţi de dimensiuni geniale, acceptate de occident. Printre aceştia putem număra pe Cezar, Hannibal, Napoleon, Hitler. Dar, istoria este martoră că, nici unul dintre ei nu a reuşit să formeze o reţea de informaţii aşa cum a reuşit Mesagerul lui Allah şi nu-L pot egala în ceea ce priveşte urmărirea şi supravegherea îndeaproape a duşmanului.

Nu se cunoaşte nici o informaţie care să se fi scurs din reţeaua Mesagerului lui Allah. Altfel nu era posibil ca o mână de oameni să facă faţă la atâţia necredincioşi şi păcătoşi. În sfera cauzalităţii, ajutorul şi binefacerea reprezintă o dimensiune adâncă a moderaţiei şi măsurii, iar în sfera puterii, moderaţia şi măsura reprezintă un motiv al binefacerii divine.

În timpul războaielor mondiale am văzut că, este foarte important a ţine sub ameninţare graniţele, importul şi exportul unei ţări, impunându-le embargo economic, a priva oamenii de drepturi, a-i face neputincioşi în faţa viitorului.

Da, atunci când vă îndreptaţi spre a vă confrunta cu inamicul, care doreşte să vă distrugă, în primul rând trebuie să-l imobilizaţi. Iată că, Mesagerul lui Allah, prin aceste acţiuni fulger, îşi imobiliza inamicul. Meccanii nu mai aveau încredere, iar omul derutat al deşertului se gândea astfel: De-acum idolatrii din Mecca nu mai pot să ne apere. Ei nu mai pot fi pentru noi un izvor de încredere. Se pare că, soarta omenirii a trecut în mâinile altora. Este mai bine ca noi să le căutăm protecţia şi să ne conformăm lor.

Da, ei astfel gândeau şi se puneau sub protecţia Mesagerului lui Allah.

Chiar dacă nimeni nu era atacat, totuşi caravanele erau ameninţate. În timpul acestor acţiuni – aşa cum am relatat – în afară de faptul că un nefericit a fost ţinta săgeţilor musulmanilor, nimeni nu avusese de suferit.

b. Deşertul era deja sigur

Cu ajutorul detaşamentelor de cavalerie, Mesagerul lui Allah îşi atinsese obiectivele propuse. În deşert începuse să se facă cunoscut printr-o forţă şi putere deosebită. În faţa koreişiţilor uzurpatori se afla Măritul Mohamed (sas) şi comunitatea Lui. Numai că, în situaţiile în care avea putere în stânga şi-n dreapta şi distrusese forţa jefuitorilor, niciodată nu folosise puterea ca un mediator al tiraniei. Partea adversă însă, atunci când are puterea zice: Eu am dreptate!, atentează la dreptul tuturor, face incursiuni noaptea şi atacă, asupreşte şi chinuie supuşii şi pe cei slabi.

Puterea cea nouă era altfel de putere. Era o putere parcă coborâtă din ceruri. Aveau puterea în mână, dar se înclinau în faţa dreptăţii. Arătau un extraordinar respect faţă de dreptate. În perioada de omenie, dreptatea avea parte de un asemenea respect şi consideraţie. Acest lucru era posibil datorită Măritului Mohamed Mustafa (sas).

Dimpotrivă, în alte vremuri, fiecare îşi făcea legi după cum dorea şi zicea: Acesta este adevărul! Pe când Mesagerul lui Allah a avut respect pentru superioritatea dreptăţii predicate de către Allah (cc) şi nu a ridicat un deget împotriva celor dezavantajaţi. Acest lucru a fost perceput de către omul deşertului, de gândirea lui, de către toată lumea. Deşertul a văzut acest lucru…prin faţa corturilor, prin faţa caselor treceau acele extraordinare echipe, dar ele nu dăunau nici femeilor sau fetelor, nici nu puneau mâna pe avutul oamenilor şi nu făceau cea mai mică nedreptate.

De altfel, Mesagerul lui Allah îşi propusese să arate aceste lucruri şi acum le arăta. Astfel încrederea se muta încet-încet dinspre Mecca spre Medina. Deoarece Cel Devotat era acolo. "Cel Devotat", a cărui valoare n-au putut s-o aprecieze cei din Mecca, cel căruia noi îi zicem "Mesagerul lui Allah, Cel cu adevărat Devotat", era de-acum în Medina. Încrederea şi siguranţa o găseşti lângă cel devotat. Oamenii deşertului astfel gândeau şi se îndreptau către Medina.

În ultima vreme mai ales, koreişiţii erau lipsiţi de putere şi nu insuflau nici o încredere. În afară de aceasta, propriile lor caravane erau ameninţate. Aceste consideraţii duceau la disocieri în cercurile idolatrilor. La vederea acestora, meccanii erau plini de furie.

c. Era important să acaparezi înainte de vreme

O problemă importantă este să iriţi duşmanul, să-l sâcâi, să-l provoci la acţiune pe neaşteptate. Am să vă relatez o întâmplare recentă. De câreva ori m-au întrebat: Există mişcări în ţări ca Türkmenistan, Üzbekistan, Gruzia, Daghestan. Într-o oarecare măsură, şi în Crimeea există frământări. Oare aceste acţiuni reprezintă acele zile fericite făgăduite de profeţi, amintite de sfinţi, aşteptate în ziua de apoi? Ne îndreptăm spre ele? Adică, naţiunile prizoniere îşi vor căpăta independenţa, drepturile?

Se merge în direcţia corectă, dar cei care fac scenariile şi le pun în scenă sunt inamicii noştri. Da, acolo, acţiunile care se referă la conaţionalii, la coreligionarii noştri, la vechii noştri fraţi sunt planificate de alţii. Deoarece noi suntem acolo doar ca nişte pui în ou sau ca oul de sub găină. Incitând trei-cinci jefuitori, îi vor determina la mişcări stradale şi din urmă vor veni cu unităţi mecanizate şi ne vor zdrobi capetele.

Trei-cinci căpetenii din Gruzia s-au dus în Bulgaria, s-au întâlnit la Şumnu, la Sofia şi au zis: Noi ne-am ridicat împotriva Rusiei şi am căpătat câteva drepturi. Şi voi răsculaţi-vă, căpătaţi drepturi.

Aceasta este o problemă importantă. Înseamnă să fii pe un teren necunoscut şi este un efort pentru a scăpa de o situaţie grea. Dar ei nu ştiu căci: Dreptatea va repurta o victorie şi nu va fi nimicită. Ea va fi mereu deasupra şi nimic nu o va stăpâni…Şi, să dea Domnul ca jocurile lor să se îndrepte împotriva lor.!^[31]

Coranul zice: Viclenia nu-i învăluie decât pe cei care o poartă. (Fatır [Creatorul], 35/43). Da, Mesagerul lui Allah îi provoca pe inamici prin acţiuni tăinuite. Aceştia ziceau: Caravanele ne sunt în primejdie, ne este ameninţată viaţa economică, deşertul se îndreaptă spre El pas-cu-pas, de aceea să mergem la Bedir şi să ne socotim.

Da, în acea perioadă, Ebu Cehil, diavolul jahiliei, spunea aceste cuvinte. Mulţi se întorceau de la jumătatea drumului, dar el zicea: Nu, să terminăm aici ce am început, căci dacă noi nu-L vom termina, El ne va termina pe noi. Astfel îşi continua îndemnurile.

Scopul Mesagerului lui Allah era acesta. Coranul îi poruncea acest lucru: Când îi întâlniţi, El vi-i arată puţini în ochii voştri, şi pe voi vă împuţinează în ochii lor, căci Allah hotărăşte ceea ce este de făcut. Ale lui Allah sunt hotărârile. (Enfal [Prăzile], 8/44).

Allah (cc) vă arată puţin pe voi lor şi pe ei vouă, încât într-un loc neaşteptat să se ivească un tablou, eveniment, o întâmplare. De altfel, Allah (cc) dăduse sentinţa şi aceasta trebuia îndeplinită. Din acest considerent, era sigur sfârşitul ce-i aştepta. Nu puteau fugi de el. Allah îndrepta inamicul către El şi într-o zi acesta se va afla în faţa musulmanilor la Bedir. Duşmanii nu cunoşteau strategia de luptă a Mesagerului lui Allah. Îl goniseră, şi iată că acum tremurau în faţa Lui.

Poate că vor înţelege după câteva ceasuri ce fel de conducător militar este acest om, care a format detaşamente de cavalerie pentru a face dreptate, pentru a-şi recupera drepturile luate, pentru a măcina puterea morală a duşmanilor, dar acest lucru nu le va aduce nici un folos. Da, la Bedir s-au întâlnit cu un asemenea conducător militar şi s-au confruntat cu o strategie de luptă necunoscută lor.

d. Toate acţiunile constituiau pregătiri pentru Bedir

Veniseră la Bedir, dar această sosire nu era a unor oameni simpli, a unor conducători de luptă de rând. El venise ştiind foarte bine unde se duce, gândind: Merg la Bedir, mă voi confrunta cu duşmanii, şi înainte de a veni, prin diferite acţiuni fulger, în jur de şaptesprezece, îl înfricoşase pe duşman, şi, în fiecare casă, în fiecare cămin, prin expunerea unei forţe şi acţiuni de şoc le paralizase sufletele, făcându-I pe duşman să se îndoiască de propria sa putere. Îl făcuse pe duşman să zică: În Mecca şi în împrejurimile sale nu există încredere şi siguranţă.

Astfel, atrăsese oamenii deşertului şi toţi acceptau faptul că încrederea şi siguranţa se află lângă Cel Devotat. De altfel, ignoranţii nu-L numeau Mohamed Cel Devotat , văzând în El mesagerul încrederii? El era considerat Cel Devotat şi în cer şi pe pământ, iar într-o zi, ca un avertisment, dar şi ca un cuvânt binecuvântat, a zis: Dacă nici eu n-aş fi devotat, atunci cine să fie? Eu sunt devotat şi în cer şi pe pământ. ^[32]

Oamenii deşertului distingeau clar cine este devotat, unde se află încrederea. Da, acum Cel Devotat locuia în oraşul venerat, Medina, iar domnia trecea din mâna koreişiţilor, în mâna domnului koreişiţilor din Medina. El era şi domnul koreişiţilor, al clanului Benî Haşim, a întregii omeniri, a tuturor fiinţelor. Crearea Lui reprezintă scopul existenţei. El a fost încoronat cu cel mai înalt grad: Dacă n-ai fi existat, n-aş fi creat universul. ^[33]Aceste cuvinte, legate de criteriile hadis-ului, chiar dacă nu ating acel punct, prin permisivitatea similitudinii de fapt a semnificaţiei, întotdeauna pot cutreiera liber în climatul comunicării.

Da, dacă n-ar fi existat El, sensul universului nu ar fi fost înţeles. N-am fi putut descoperi adevărul despre lucruri. Nu s-ar fi ştiut ce înseamnă lumea, lumea de apoi, nu am fi înţeles ce reprezintă trupul, ce este omul şi lumea nu ar fi diferită de un loc îndoliat. Am fi plâns după fiecare mort şi fiecare întâmplare tristă ar fi devenit o tortură pentru noi. Datorită Lui, noi am învăţat să scăpăm de întuneric şi să ne trezim în lumină. Lumea, care este un iad peste iad, a fost percepută de noi ca un rai doar prin intermediul Lui. Prin comunicările Lui luminoase am învăţat faptul că, şi în lumea aceasta credinţa ne făgăduieşte o viaţă ca-n rai. Tot de la El am învăţat că, toţi cei care cred au în inimile lor germenele raiului şi ei vor transforma lumea în rai. Am învăţat şi am atins prosperitatea, prin El ne-am dat seama că, amintind pe Allah, în inimile noastre va coborî tihna şi încrederea: Pe cei care cred şi ale căror inimi îşi află tihna în amintirea lui Allah - nu-şi află inimile tihna în amintirea lui Allah, oare?

Nu prin abundenţă materială, nu prin mulţimea banilor, nu prin case şi apartamente sau vile de iarnă şi de vară, ci prin credinţă, prin liniştea conştiinţei, prin a trăi cu respect pentru valorile umane, prin încredere inimile vor cunoaşte stabilitatea, dorinţele vor dispărea, se vor potoli. Dimpotrivă, dacă toată lumea ar fi a unui singur om, nu i se va domoli tristeţea şi amărăciunea. Singurul care ne învaţă toate acestea este El.

Lui îi este dator omul, comunitatea,
Dator îi este inocentului toată omenirea.
O, Doamne, adună-ne în lumea de apoi!
M. Akif

În drum spre Bedir, în inimile companionilor apărea raiul, iar în ochi, imaginea povârnişurilor raiului. Se pregătiseră foarte bine şi ajuseseră cu bine acolo. Conştiinţele erau îndreptate către El şi drumurile, care duceau de la Medina spre Mecca sau de la Mecca spre Medina, aveau drept călăuză pe Măritul Mohamed Mustafa (sas). Începuse perioada de încredere şi siguranţă a Celui Devotat.

Într-o zi, îi spusese lui Adiy İbni Hâtem: Va veni o zi (acum vă plângeţi de cruzime, tâlhărie, de faptul că haiducii brutalizează pe toată lumea) când o femeie va pleca de una singură din Hadramaut, din Hira şi nu va păţi nimic.^[34]

Iată că, acea perioadă începuse. Acţiunile din deşert, în număr de douăzeci, care insuflau încredere, puseseră bazele acţiunilor de la Bedir.

În cadrul acestor douăzeci de acţiuni, nimeni nu avusese de suferit şi nu existase nesiguranţă. Unităţile fulger se făceau simţite peste tot. După ce treceau aceste unităţi, cobora liniştea precum ploaia după furtună. Deoarece cei care treceau nu erau jefuitorii deşertului. Ei erau ostaşii devotaţi ai Măritului Mohamed (sas). Da, acestea erau unităţile de încredere. Erau unităţile de încredere împotriva banditismului, haiduciei, anarhismului, răzvrătirii, neliniştii şi neîncrederii. Pe unde treceu, lăsau în urma lor îndurare şi milostenie şi toata lumea se întreba: De unde vine această îndurare?

Această îndurare picura din norii de pe cerul dreptăţii Măritului Mohamed (sas), cel trimis drept milostenie întregii lumi. Aceste unităţi erau tunetele Lui, fulgerele Lui, iar luminile acestora scriau numele Lui.

Tweet

Whatsapp