Profetul nostru şi bătăliile sale: Către Hamrâü'l-Esed

În momentul în care au ajuns la Medina, Nuaym İbni Mes'ud, un ghinionist care nu-şi găsise calea, cel pe care cunoscuţii îl numeau diavol, cel care îşi folosise puterea diavolească la Uhud, veni la Mesagerul lui Allah şi zise: Ebu Süfyan vine cu o nouă forţă. Nu luptaţi în zadar, predaţi-vă![1]

Numai că, nici un drept-credincios nu se sperie de acest lucru. Mesagerul lui Allah de-abia intrase în Medina şi nici nu apucaseră să oblojească răniţii. Atunci veni vestea că Ebu Süfyan s-a întors şi vine asupra oraşului cu o armată întărită. În această situaţie se aştepta ca foarte mulţi să fie ucişi, deoarece printre ei se aflau oameni ce nici nu puteau umbla din cauza rănilor primite la Uhud. Cu toate acestea, cu toţii s-au ridicat şi au pornit către Hamrâü'l-Esed. Aceasta urma să fie o nouă acţiune de autoritate în numele Mesagerului lui Allah şi a musulmanilor. S-a emis porunca: Cine a fost cu noi ieri la Uhud, mâine să vină în locul cutare. Vom merge în urmărirea oştirii koreişiţilor![2]

Acei oameni, ce zăceau aşteptându-şi moartea, deodată s-au sculat ca treziţi din morţi şi s-au adunat în locul stabilit. Da, prin glasul dătător de viaţă al Mesagerului lui Allah, morţii înviau. Aşa cum zice Buseyrî:

Dacă miracolele Lui ar fi mari precum persoana,
Până şi oasele ar învia, deasupra rugi de s-ar sufla.

Peste tot se simţea amintirea frumoasă a Mesagerului lui Allah; se simţea şi cele patru zări erau pline de zarvă. Era ca şi cum İsrafil ar fi suflat din trompetă şi toţi alergau sculându-se din morminte. În legătură cu acest eveniment, istoria nu aminteşte de nimeni care să fi rămas în urmă. Printre ei se aflau oameni cu mâini rupte, oameni ce mergeau târându-şi picioarele, dar nimeni nu rămânea în urmă.

Abdurrahman bin Avf zice: Erau oameni ce nu puteau umbla şi noi îi purtam în spinare.

Unii nu aveau puterea de a-şi purta săbiile şi totuşi, această oştire şi-a atins scopul.[3]

Vestea apropierii oştirii Mesagerului lui Allah i-a zdruncinat pe koreişiţi. Oştirea lor a intrat în panică şi Ebu Süfyan şi-a găsit scăparea în fugă. După o situaţie ce părea o înfrângere, oştirea musulmană a înaintat spre Hamrâü'l-Esed în uralele victoriei. Acolo au rămas o zi pentru odihnă, ablojindu-şi rănile trupeşti şi sufleteşti, apoi s-au întors la Medina.

În această ultimă acţiune, nimeni nu a avut de suferit. După aparenţe, Ebu Süfyan parcă obţinuse o victorie, dar văzându-l pe Mesagerul lui Allah că vine cu oştirea, a intrat în panică şi s-a întors.[4]

Acum, eu pun întrebarea: La Uhud cine este învins şi cine este învingător? Koreişiţii care au fugit sau Oştirea Islamului?

Iată, într-un asemenea moment critic, nu este posibil să evidenţiezi un al doilea comandant de oşti, care să transforme o înfrângere sigură într-o victorie fără egal. Această victorie poartă amprenta strălucitei raţiuni a Mesagerului lui Allah.

Dragă cititorule! Într-o manieră clară, m-am străduit să valorific, în numele strategiei Mesagerului lui Allah, evenimentele de la Bedir şi Uhud. S-ar putea, ca un om de rând, datorită faptului că am fost silit să relatez sarcina ce-i revenea unui comandant de oşti, să fi folosit expresii care să vă zgârie urechile, să vă lezeze judecata şi să vă mâhnească sufleteşte. Să mă ierte Allah (cc), iar voi să mă scuzaţi.

a. Strategia care se schimbă continuu

Acum mă voi strădui să vă relatez foarte pe scurt poziţia Mesagerului lui Allah la Bedir şi la Uhud, unde la început şi la sfârşit a repurtat victorii, iar la mijloc a avut loc o zdruncinare.

La Bedir folosind o strategie, la Uhud o altă strategie, iar la Hendek alta, şi în celelalte campanii diferite strategii, Mesagerul lui Allah a indus în eroare duşmanii, fără a avea mari pierderi în rândul luptătorilor săi (gândiţi-vă că, în toată epoca fericirii, pe frontul de luptă au căzut ca martiri doar o sută de oameni), fiind un lider fără egal, care a încheiat acea sacră epocă, aducând fericire şi mulţumire.

Gândiţi-vă că, declarând război unei întregi lumi vrăjmaşe, cu puţine pierderi, Mesagerul lui Allah a reuşit să înfăptuiască lucruri foarte importante, punându-şi amprenta pe epocă. Da, la Uhud au folosit o strategie, iar la Bedir una diferită. La Uhud au fost aleşi voluntari speciali, cu însărcinări importante, iar arcaşii au preîntâmpinat ofensiva duşmanului. El în persoană intra în coloanele de ostaşi, pentru a-i aranja, a-i impulsiona, a le insufla sentimentul de competiţie. Mai precis, a atras unii companioni în acţiuni ce năşteau invidie. De exemplu, l-a entuziasmat pe Ebu Dücâne (ra), oferindu-i un paloş şi văzându-l păşind ţanţoş, a zis: Lui Allah nu-i va fi pe plac mersul tău, dar aici astfel se merge împotriva duşmanului.[5]

Unii erudiţi ai religiei au încuviinţat un asemenea comportament în timpul războiului, zicând: Pe câmpul de luptă, un om este cu atât mai apreciat cu cât afişează un aer orgolios, dispreţuind moartea.

Mesagerul lui Allah a folosit această tactică nu la Bedir, ci la Uhud, chemând la competiţie pe companioni. Toată lumea a dorit paloşul din mâna Lui, dar El l-a dat lui Ebu Dücâne (ra). Văzând cui i-a fost dată sabia, toţi luptătorii au dorit să fie precum Ebu Dücâne (ra) şi au făptuit acte de eroism.

O tactică ce nu a fost folosită la Bedir, ci la Uhud, a fost aceea că, aici au participat şi femeile. Mai sus ne-am referit la lupta eroică dusă de Nesibe (r. anha).

Nu ştim dacă Mărita Maică Fâtıma (r.anha) a participat personal la război. Cărţi demne de respect consemnează faptul că, la sfârşitul luptei, ea a şters sângele de pe chipul tatălui ei, iar pentru a opri sângerarea, a oblojit rana cu rogojină arsă.[6] Prin urmare, Mesagerul lui Allah a adus femeile la Uhud pentru a ajuta răniţii, a le ridica moralul.

b. Cauzele înfrângerii temporare de la Uhud

Trebuie să acceptăm faptul că, la Uhud, între două victorii au existat şi unele fisuri. Putem menţiona următoatele probleme drept pricinile acestora:

Prima: Dacă, ca răspuns la propunerea Mesagerul lui Allah de a adopta o strategie pozitivă, ducând o luptă de apărare fără a ieşi afară, entuziasmul companionilor nu ar fi fost un obstacol pentru înţelegerea subtilităţii supunerii la ordin. Deoarece într-o asemenea problemă, ceea ce le revenea, era conformarea. Şi în privinţa arcaşilor, trebuie făcută aceeaşi apreciere. Această opoziţie, chiar dacă este temporară, poate constitui prilej de înfrângere.

A doua: Aceşti oameni, care nu aveau aspiraţie şi ataşament faţă de lume şi care au demonstrat acest lucru prin mutarea la Medina, când au emigrat lăsând totul în urma lor, intraseră în conflict cu propria natură şi lume spirituală. Datorită faptului că, în această confruntare care-i aducea atât de aproape de ziua de apoi, ei s-au ocupat de lucruri lumeşti, este considerată o neglijenţă comisă de către cei apropiaţi de Allah, iar Cel Drept a folosit un mod de a-i pedepsi, lovindu-i în partea materială. Numai că, era o reală pedeapsă pentru aceşti oameni, care atinseseră nivelul de companioni. Da, unele situaţii, care pentru noi reprezintă fapte bune, pentru ei pot fi socotite păcate şi, din această cauză, pot fi mustraţi. "Binefacerile unora pot fi socotite greşelile celor apropiaţi de Allah."

A treia: Prezenţa în frontul opus a unui geniu militar precum Halid, poate fi socotită una din cauzele importante ale acestei zguduiri. Cel Drept a apărat şi a păstrat şi la Uhud calitatea de neînvins a lui Halid, care în viitor urma să aducă mari servicii, încât acest lucru înseamnă pentru sorocul binefacerii, un soroc al recompensei. Deoarece, în viitor, prin moralul şi curajul pe care i le-a insuflat această calitate, Halid va cădea ca un baros asupra capetelor bizantinilor şi a sasanizilor. Dacă Halid ar fi vost învins la prima luptă la care participa, atunci probabil că, nu ar fi reuşit să înscrie pagini de aur pentru Islam.[7]

A patra: Cei care nu participaseră la luptele de la Bedir se rugau de Cel Drept pentru a-i face martiri. Şi iată că, acele rugi fuseseră primite de către Allah (cc). În timp ce aveau loc zguduirile de la Uhud, Enes bin Nadır îşi fixase ochii pe cer şi, arătându-i pe cei care intraseră în panică, zicea: Allah, cer iertare pentru ce au făcut aceştia!, apoi, cu glas tare reproşa: Voi pentru ce mai trăiţi în locul în care a murit Mesagerul lui Allah!, aruncându-se asupra duşmanului şi căutând calea de a ajunge la Profetul nostru.[8]

Da, rugile înălţate de cei care doreau să ajungă martiri fuseseră toate acceptate. De altfel, omul, dacă aceasta i-a fost dorinţa, când a fost privat de acest lucru? Iată că, după ce au trecut atâtea secole, şi ruga Măritului Murad Hüdavendigâr a fost primită: Allah, onorează comunitatea lui Mohamed, iar pe mine trece-mă în rândul martirilor! Atunci musulmanii au repurtat victoria, iar marele om devine martir prin hangerul unui "Miloş".

Cel Drept primeşte rugile rostite din inimă. Iată că, rugile înălţate de companioni de a deveni martiri, au fost primite la Uhud şi mărturia de credinţă a atâtor oameni a fost percepută drept înfrângere.

A cincea: După cum a afirmat o înaltă Persoană, cei care au luptat la Uhud erau în majoritate companioni actuali şi viitori companioni. Adică, la Uhud luptau cei care erau companioni în persoană şi cei care urmau să devină companioni în viitor, precum: Amr b. Âs, İkrime, Halid b. Velid, İbn Hişam şi alţii. Pentru ca aceşti oameni, care în viitor urmau să candideze pentru a deveni susţinători ai victoriilor İslamului şi care, prin natura lor, nu tolerau înfrângerea, să intre în İslam fără ca onoarea lor să fie lezată, la Uhud s-a trăit o înfrângere temporară.[9]

A şasea: Zguduitura de la Uhud a generat şi o lecţie de unitate. Succesul de la Bedir poate că a determinat pe unii să caute existenţa unei cauze. În realitate, a te purta onorabil cu duşmanul este un sentiment nevinovat, dar, aşa cum am relevat mai sus, faptul că ei au putut trăi un asemenea sentiment poate fi socotit un păcat pentru cei apropiaţi.

Victoria şi înfrângerea sunt întru totul sub puterea lui Allah (cc). El a adus victoria de la Bedir. Dacă oamenii îşi atribuie o victorie fără a se gândi la încuviinţarea şi puterea Lui, se poate considera că i-au găsit un asociat. Dar ei sunt departe de aşa ceva. Împreună cu acceptarea în gând a acestui lucru de către toţi, Cel Drept, cu un exemplu concret, a dorit ca companionii să dobândească o credinţă pe măsura avantajului dreptăţii în această problemă şi la Uhud, după o victorie, i-a adus pe musulmani în starea de învinşi, chiar şi temporar. Apoi, într-un moment neaşteptat, le-a facilitat o victorie, amintindu-le de suveranitatea şi voinţa Sa.

Versetul: Spune: Allah, Stăpân al Împărăţiei! Tu dai împărăţia cui voieşti şi iei împărăţia cui voieşti. Tu înalţi pe cine voieşti şi cobori pe cine voieşti. În mâna Ta este binele.Tu eşti Atotputernicul. (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/26) a apărut cu acest conţinut la Uhud şi musulmanii au văzut cu ochii lor cele întâmplate şi au trăit evenimentele. Poate la prima vedere au avut mici prejudicii, dar unitatea căştigată în numele credinţei şi taina unicităţii le-au micşorat.

Desigur că, folosirea paloşului şi a unei tactici au o justificare şi acest lucru poate duce la succes, dar fundamentul îl reprezintă numai şi numai voinţa lui Celui Drept. Deoarece El este cel care deţine puterea. Da, parcă Cel Drept le zice drept-credincioşilor, în urma evenimentelor neplăcute de la Uhud: Nu puteţi ajunge nicăieri fără a lua în considerare puterea lui Allah (cc). Iată, aţi văzut că, după o victorie oamenii pot avea şi înfrângeri. Aşa cum victoria nu poate fi obţinută fără dorinţa lui Allah(cc), tot astfel nu este posibilă evitarea unei înfrângeri. Cât de necesar este pentru un drept-credincios să ia astfel de lecţii de unicitate din practică. Poate că companionii au devenit mesagerii acestei învăţături, pe care au dorit să ne-o transmită.

Îndeosebi, prin această pedeapsă temporară aplicată Mesagerului lui Allah, drept-credincioşii au devenit mai vigilenţi şi astfel, atunci când vor mai emite idei potrivnice Profetului nostru, vor ajunge să despice firul în patru. Această învăţătură obţinută nu era un câştig puţin.

În acea zi şi după aceea, zilele au stat în puterea lui Allah, precum zice Coranul: Noi facem, pentru oameni, ca zilele să vină una după alta ca Allah să-i cunoască pe cei care cred şi să-şi ia dintre voi martori. Allah nu-i iubeşte pe cei nedrepţi. (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/140). Numai urmarea, consecinţele sunt în favoarea oamenilor. De aceea Coranul zice: Cei care se tem de Allah vor avea un rezultat bun. Numai astfel scăpăm de haos şi în viitor vom avea un climat de linişte. La Uhud s-au trăit asemenea momente, drept-credincioşii câştigând victoria. Da, chiar dacă a fost vorba de o mică dificultate, clădită pe diferite cauze, Uhud nu înseamnă o înfrângere. Nu, Uhud este o victorie ascunsă.

c. Înlăturarea psihologiei înfrângerii

Plecând de la Uhud, Mesagerul lui Allah, prin ultima manevră pe care a impus-o oştirii sale, readucând oamenilor săi vechea putere morală, s-a reîntors la Medina. Acum musulmanii erau mai experimentaţi ca înainte şi înţeleseseră subtilitatea vorbelor Mesagerului lui Allah. Înfrângerea temporară din timpul luptelor de la Uhud fusese aflată imediat în împrejurimi şi acest lucru crescuse apetitul unor clanuri arabe şi evreieşti. Refacerea onoarei atinse la Uhud şi faptul că musulmanii şi-au făcut simţită forţa şi puterea, era o realitate evidentă, nu le îngăduia să întârzie.

În al patrulea an al hegirei, Mesagerul lui Allah a pornit împotriva celor din clanul Nadıroğul, care se asociaseră cu idolatrii de la Mecca. Acest clan de evrei se comportase foarte obraznic cu Mesagerul lui Allah şi de două ori iniţiaseră tentativa de a-l ucide. Crezând în ajutorul ipocriţilor şi al idolatrilor din Mecca şi declarând război împotriva Mesagerului lui Allah, cei din clanul Nadıroğul credeau că totul se va rezolva dacă se vor ascunde în spatele zidurilor consolidate. Dar, după o încercuire de cincisprezece zile, s-au predat şi, cu condiţia să ia cu ei lucruri cât pot să care, au fost de acord să-şi părăsească locurile de baştină şi să se mute în altă parte. Ei se bucurau că au scăpat de moarte. Plecau cu atâta voioşie, încât era o veselie fără asemănare în Medina. Ce fel de dispreţ era acesta, încât, despărţindu-se de căminele lor, în loc să se întristeze, ei râdeau şi se veseleau![10]

[1] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/57
[2] İbn Hişam, Sîre, 3/107; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/56
[3] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/56
[4] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/58-59
[5] İbn Hişam, Sîre, 3/71
[6] Buhârî, Vudu, 72; Cihad, 80
[7] Bediüzzaman, Lem'alar, 7. Lem'a
[8] İbn Hişam, Sîre, 3/88; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/35-36
[9] Bediüzzaman, Lem'alar, 7. Lem'a
[10] İbn Hişam, Sîre, 3/190
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.