Dragostea pentru Dumnezeu

În aceste vremuri sumbre şi lipsite de speranţă, când inimile noastre se văd cotropite de duşmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura şi confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste şi de compasiune aşa cum avem nevoie de aer şi de apă. Pare că am uitat ce este dragostea. Iar compasiunea este un cuvânt rar folosit. Nu avem compasiune unul pentru celălalt şi nici dragoste față de ceilalți oameni. Mila ni s-a împuţinat, inimile ne sunt de cremene şi orizontul este negru de duşmănie. Iată de ce vedem totul şi pe toţi în culori sumbre. Sunt pretutindeni în lume tirani care urăsc toleranţa. Sunt oameni nenumăraţi oameni care resping dialogul. Cei mai mulţi dintre noi nu facem decât să se războim şi să ne calomniem unul pe altul cu tot soiul de minciuni. Ne exprimăm cu colţii, cu ghiarele şi prin cuvinte cu iz de sânge1.

Între oameni şi între popoare există o ruptură înfricoşătoare. Începem orice propoziţie cu „noi”, „voi” sau „ceilalţi”. Ura nu ni se potoleşte şi nu se risipeşte niciodată. Ne încheiem odioasele certuri arătând clar că le vom lua curând de la capăt, păstrând în noi resentimente care vor duce la noi tensiuni. Ne ţinem la distanţă unul pe celălalt, iar această distanţă sau dezbinare se vede în tot ceea ce facem. Ca un şir de mătănii rupt, stăm bob aici şi bob acolo. Ne producem mai multă suferinţă unul altuia decât necredincioşii.

De fapt, l-am părăsit pe Dumnezeu, iar El ne-a alungat. Pentru că nu am ştiut să credem în El şi să-L iubim aşa cum ne-a cerut, ne-a scos din inimi dragostea. Acum, în abisul piepturilor noastre în care suntem condamnaţi să tânjim după El, nu facem decât să rostim bălmăjelile egoiste, „eu”şi „tu”, să ne numim unul pe altul reacţionar sau fanatic, să ne gândim cum să ne biruim mai uşor unul pe altul. E ca şi cum am fi fost blestemaţi, ca şi cum ni s-ar fi luat putinţa de a iubi şi de a fi iubiţi şi tânjim mereu după milă, compasiune şi fericire. Nu L-am iubit şi El ne-a luat dragostea înapoi. Oricât am aştepta, Allah ne va face să ne iubim unul pe altul numai dacă ne întoarcem la El şi la dragostea Lui. Suntem totuşi departe de izvorul dragostei. Căile pe care păşim nu duc nicidecum către El. Din contră, ne îndepărtează de El şi mai mult. Sufletele noastre, care primeau noiane de dragoste, nu mai primesc acum nimic. Inimile ne sunt acum deşerturi de uscăciune, peşteri ale lumilor noastre interioare, vizuini de fiare. Dragostea pentru Dumnezeu este singura noastră vindecare.

Dragostea pentru Dumnezeu este esenţa tuturor, este cel mai limpede şi cel mai curat izvor al dragostei în deplinătatea sa. Compasiunea şi dragostea curg în inimile noastre de la El. Orice relaţie umană se dezvoltă din relaţia noastră cu El. Dragostea pentru Dumnezeu este religia noastră, este credinţa noastră, este sufletul din trupul nostru material. Trăiam în vremea când purtam această dragoste. Dacă vrem să trăim acest lucru şi azi, nu o putem face decât prin El. Dragostea Lui este esenţa existenţei, iar sfârşitul o transformare prin care această dragoste divină ia chipul Paradisului. Tot ce a creat Dumnezeu se bazează pe dragoste, iar întreaga relaţie dintre Creator şi creaţia Sa izvorăşte din plăcerea sacră de a fi iubit.

Sufletul este sfera de manifestare a dragostei. În orice parte ni l-am îndrepta, el se aşează mereu cu faţa către Dumnezeu. Simţim din plin suferinţa dezorientării şi pierderii în multiplicitate, în locul regăsirii în Unicitatea lui Dumnezeu2. Dacă vom şti să legăm orice altă dragoste am avea de dragostea pentru Dumnezeu, înţelegând astfel adevăratul sens al dragostei, vom ştii să nu o risipim şi să nu-I facem lui Dumnzeu părtaşi. Vom păşi atunci pe drumul adevărat, cu dragostea noastră şi simţământul legăturii cu întreaga fiinţă.

Idolatrii îşi adorau idolii pentru că străbunii lor îi adoraseră mai înainte. Dar Dumnezeu este mult iubit şi adorat pentru că este Dumnezeu. Puterea şi Măreţia Lui ne cere să-I fim robi. Îl adorăm pe Dumnezeu pentru a-I arăta dragostea noastră pentru El, a-I mulţumi pentru izbânzile noastre şi a da glas iubirii, legăturii şi apropierii noastre de El.  

Dragostea lumească vede motive de a iubi în frumuseţe, perfecţiune, formă, armonie exterioară, măreţie, putere, poziţie, statut, prosperitate, familie, străbuni etc. Oamenii cad uneori în greşeala de a-I face lui Dumnezeu parteneri. Aceasta din cauza dragostei excesive pe care o au pentru astfel de obiecte ale iubirii, ceea ce explică şi existenţa idolatriei. Astfel de oameni sunt atraşi de frumuseţea unei feţe sau a unui trup sau de un anumit fel de a se purta, aplaudă perfecţiunea, cad în extaz în faţa splendorii şi măreţiei, sacrificându-şi umanitatea şi libertatea de dragul bogăţiei şi puterii şi linguşind din setea de a dobândi o anumită poziţie socială sau statut. Împărţindu-şi astfel dragostea şi afecţiunea unor nevolnice obiecte, nu numai că irosesc emoţii menite a fi simţite pentru Cel cu adevărat Îmbelşugat şi Atotputernic, dar trăiesc mai multe morţi atunci când dragostea nu le este împărtăşită şi când obiectul dragostei lor nu le este credincios.

Credincioşii, pe de altă parte, Îl iubesc pe Dumnezeu de la început şi îi iubesc pe ceilalţi prin dragostea pe care o au pentru El. Din recunoştinţă pentru manifestarea şi binecuvântările Celui Drept, ei se aproprie de orice om şi de orice lucru arătându-şi dragostea şi preţuind totul în Numele Lui.

Cu adevărat, dragostea pentru orice în afara de Dumnezeu este inutilă, lipsită de speranţă, şovăielnică şi nerodnică. Mai presus de orice, credinciosul trebuie să-L iubească pe El şi să simtă afecţiune pentru orice altceva considerând totul ca fiind o diversitate de manifestări şi reflexii ale Numelor şi Atributelor Lui Divine. Oamenii trebuie să primească orice lucru cu admiraţie şi însufleţire şi de fiecare dată să-şi spună „este tot de la El” şi să simtă comuniunea cu Cel Iubit. Dar pentru aceasta avem nevoie de oameni puri şi virtuoşi care pot citi versetele lui Dumnezeu în faţa semenilor lor. Într-adevăr, pentru cine ştie să descifreze, întreaga creaţie este o oglindă strălucitoare şi o elegie scrisă în versuri minunate. Şi, mai presus de orice, este faţa umană care reflectă taina îndurării.

„Cel Preadrept te-a făcut ca o oglidă a Lui,
Ca o oglindă a Unicităţii Sale.”
Hakani3

Cât de pline de înţeles sunt versurile acestea! Ne arată nu numai ce suntem, dar şi scot în evidenţă realitatea. Dacă omul este oglinda misterioasă a frumuseţii ascunse, cum de altfel şi este, atunci omul trebuie să-şi îndrepte ochii inimii către El în aşteptarea manifestărilor Sale, în aşteptarea adierilor care îl vor purta către lăcaşurile dragostei celei mai adânci. Pentru a-I fi Lui mulţumitor şi pentru a-I deveni astfel plăcut, omul trebuie să întrebuinţeze tot ceea ce-i stă la îndemână pe drumul care duce spre apropierea de Dumnezeu. Inima trebuie să îi fie ca o cheie care se suceşte şi se răsuceşte neîncetat în lacătul Comorii Ascunse. Asfel, dacă Solomon este dragostea şi inima este tronul lui, sultanul va urca pe tron negreşit, mai devreme sau mai târziu.

Odată ce Solomon a urcat pe tron, cu alte cuvinte odată ce dragostea se întâlneşte cu inima, oamenii se gândesc mereu la El, vorbesc cu El în lumea lor interioară şi gustă din binecuvântările Lui în mod deschis şi explicit, prin apa pe care o sorb, hrana cu care se hrănesc şi aerul pe care îl respiră. Mai mult, simt căldura pe care o dă apropierea de El  în tot ceea ce fac. Sentimentul de apropiere şi de dragoste se adânceşte, iar inimile li se aprind ca nişte vâlvătăi. Uneori îşi simt inimile mistuite de focul dragostei, dar nu se plâng şi nici nu-i stingheresc pe ceilalţi cu suspinele lor. Văd în aceasta un dar de la El. Ard ca nişte vetre, dar fără fum şi fără flacără. În puritatea lor, îşi ţin toată bucuria şi toată dragostea pentru Dumnezeu înlăuntrul fiinţei lor şi nu-şi dezvăluie secretul unor oameni poate nechibzuiţi.

Această cale este deschisă pentru oricine. Dar cel care purcede pe ea trebuie să fie hotărât şi sincer. Credincioşii înţeleg că toată frumuseţea, perfecţiunea, măreţia, valoarea, splendoarea sunt ale lui Dumnezeu, îşi întorc faţa către Dumnezeu cu toată ardoarea, dragostea şi afecţiunea pe care acestea le trezesc în ei şi Îl iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste pe măsura Fiinţei Sale Sublime. Acest fel de dragoste, dacă nu chiar pasiune, este pentru El şi, într-un mod unitar, este izvorul dragostei omeneşti şi al dorinţei. O inimă statornică în unitate şi susţinută de principiile islamice nu va cunoaşte niciodată rătăcirea şi, cu atât mai puţin, meandrele dragostei. Credincioşii Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu şi dragostea lor pentru Dumnezeu nu porneşte din niciun fel de considerente lumeşti sau nelumeşti. Ei filtrează apele izvorului de dragoste pentru Dumnezeu şi apele cascadei de dorinţă de Dumnezeu prin Coranul cel Sfânt şi principiile spiritului celui mai înalt4. Le folosesc şi ca bariere în drumul pe care păşesc cu imperfecţiune umană. Chiar şi când sunt cu totul mistuiţi de focul dragostei, acţioneaza corect şi fără greşeală. Dragostea lor pentru Dumnezeu nu este niciodată umbrită de prezumţie. Îl privesc pe Dumnezeu ca pe Adevăratul Stăpân şi Protector a tot şi a toate, cunoscut nouă prin Numele şi Atributele Sale Divine şi Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, cu o dragoste curată, sacră şi deferentă.

Credincioşii musulmani îl iubesc pe Dumnezeu mai presus decât orice, mai înainte şi după orice, ca pe Cel cu Adevărat Iubit, cu Adevărat Dorit, cu Adevărat Adorat. Îl doresc pe Dumnezeu şi prin tot ceea ce fac se proclamă robi lui Dumnezeu. Din devoţiunea lor izvorăşte în primul rând dragostea pentru Profetul Muhammad, mândria umanităţii, slujitorul credincios şi interpretul adevărat al esenţei, al Numelor şi al Atributelor lui Dumnezeu, ultimul dintre profeţi şi încununarea misiunii de Trimis. Urmând învăţăturile lui, îi iubesc apoi pe toţi îndrumătorii adevăraţi, oglinzi adevărate şi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu Atotputernicul, care au avut misiunea de a dezvălui scopurile divine şi de a veghea asupra mecanismelor, legilor şi ordinii acestei lumi. Iubesc apoi tinereţea, pentru că este dată oamenilor ca răgaz pentru a înţelege şi a preţui mai bine această lume. Iubesc apoi această lume, pentru că este pământ roditor pentru alte tărâmuri şi manifesare a Numelor Lui sublime. Îi iubesc apoi pe părinţi, care, eroi ai dragostei şi îndurării, îşi asumă răspunderea de a creşte şi ocroti copiii. Şi, îi iubesc pe copii, pentru că şi ei la rândul lor îşi ocrotesc părinţii şi le sunt cu sufletele aproape. Toate acestea sunt semne ale dragostei pentru Dumnezeu şi ale dragostei în numele lui Dumnezeu.

Nedredincioşii îi iubesc pe oameni ca şi cum L-ar iubi pe Dumnezeu. Credincioşii îi iubesc în numele lui Dumnezeu. Sunt două lucruri complet diferite. Această dragoste îndreptată spre Dumnezeu şi trăită de credincioşi prin credinţă şi rugăciune este unică. În timp ce dragostea trupească, bazată pe dorinţă trecătoare şi pornire spre păcat, este o manifestare a nesupunerii adânc înrădăcinate în natura omului, dragostea pentru Dumnezeu şi rostirile ei sunt un elixir sacru, din care şi îngerii vor să soarbă. Când dragostea aceasta creşte atât de mult încât cel care iubeşte uită de tot – de orice alt lucru de natură materială sau spirituală — din dragoste pentru Cel Iubit, nemaipăstrându-şi nimic pentru sine, în inimă nu-i mai rămâne decât veneraţia pentru Cel Iubit. Inima se învăluie în această veneraţie şi bate în ritmul ei, în timp ce ochii o rostesc prin lacrimi. Inima dojeneşte ochii care dezvăluie taina şi pieptul care tresaltă. Plânge şi sângerează înlăuntrul său, încearcă să-şi ascundă chinul şi spune:

Spui că iubeşti; nu suspina atunci de greul dragostei
Şi nu-i face părtaşi pe alţii la chinul tău. (anonim)

Dragostea este un sultan, inima este tronul, iar gemetele şi suspinele de dor şi de speranţă care răzbat din colţurile cele mai ascunse, de pe covorul de rugăciune, sunt glasul prin care acest sultan se face auzit.

Nimeni nu trebuie să audă gemetele venite din străfundurile inimii, adevărate trepte pe care urcăm spre Dumnezeu, pentru ca nimeni să nu râdă de ele. Dacă această dragoste spectaculară este pentru Cel Atoateştiutor, atunci să o păstrăm în locul cel mai tainic, să nu o lăsăm să-şi ia zborul din cuib.

Cei care iubesc cu o dragoste lumească rătăcesc de colo colo, ca nişte oameni cu minţile pierdute, strigându-şi-o şi arătându-şi-o tuturora. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu sunt tăcuţi şi cu sufletul sincer. Îşi pleacă frunţile pe pragul lui Dumnezeu şi Îi vorbesc numai Lui. Uneori îşi pierd cunoştinţa, dar niciodată nu-şi dezvăluie taina. Îl slujesc pe El, cu mâinile şi cu picioare, cu ochii şi urechile, cu limba şi cu buzele, şi colindă pe tărâmul Atributelor Lui sublime. Învăluiţii în Lumina Existenţei Lui, se topesc ca fiinţe, adâncindu-se în Dragostea pentru El. Simţindu-L pe Dumnezeu, ard şi strigă: „Mai mult!” Cu tot ceea ce simt în inimile lor înflăcărate, strigă mereu: „Mai mult!” Nu le este niciodată suficient, deşi iubesc şi sunt iubiţi. „Mai mult!” repetă ei neîncetat. Şi pentru că cer mai mult, Cel Glorios şi Iubit ridică văl după văl, înfăţişând minţii lor lucruri până atunci nemaivăzute şi şoptind sufletului taine nenumărate. Cu timpul, tot ceea ce simt, tot ceea ce iubesc şi tot ceea gândesc este numai El. În tot şi în toate văd manifestări ale Frumuseţii Lui. Abandonându-se, îşi leagă voinţa de voinţa Lui, se contopesc în poruncile Lui şi îşi măsoară treapta la care au ajuns prin cât de mult iubesc şi cât de mult sunt iubiţi, prin cât cunosc şi cât de bine sunt cunoscuţi. Dragostea şi-o exprimă prin ascultare şi credinţă faţă de El. Îşi zăvorăsc inimile trainic, cu noi şi noi lacăte, pentru ca nimeni să nu pătrundă în acest lăcaş curat. Cu întreaga lor fiinţă sunt martori ai lui Dumnezeu, iar veneraţia şi lauda pe care I-o aduc lui Dumnezeu merg dincolo de puterile minţii.

Credinţa lor că Dumnezeu va răsplăti un astfel de devotament este de neclintit. Locul lor în faţa lui Dumnezeu este pe măsura locului pe care Dumnezeu îl are în inimile lor şi de aceea au atâta străduinţă în a se înfăţişa în fața Lui cu frunţile drepte.

În dragostea ce i-o poartă Lui, nu sunt creditori, ci datornici umili. Aşa cum a spus Rabi‘a al-‘Adawiya5: „Jur pe Fiinţa Ta Sfântă că nu Te-am adorat cerându-Ţi Paradisul. Te-am iubit şi mi-am legat robia de dragostea mea.” Aşa se îndreaptă ei spre Tărâmul Lui, cu dragostea izvorându-le din inimi, cu binecuvântările şi bunătatea Lui în minte. Cu inimile, se străduiesc mereu să fie în preajma Lui, iar cu raţiunea şi cu intelectul, observă fenomenele în oglinzile Numelor Divine. Aud vocile dragostei în tot şi în toate, sunt fermecaţi de parfumul oricărei flori şi orice lucru frumos le apare ca o reflexie a Frumuseţii Lui. Din dragoste pentru El, tot ce aud, tot ce simt, tot ce gândesc este numai dragoste, şi de aceea, întreaga existenţă le apare ca o manifestare a dragostei şi o ascultă ca pe o melodie a dragostei.

Odată ce dragostea şi-a înălţat corturile în văile inimii, contrariile par unul şi acelaşi lucru: liniştea şi neliniştea, binecuvântarea şi blestemul, caldul şi recele, plăcerea şi neplăcerea, bucuria şi tristeţea, toate sună şi arată la fel. Pentru inimile care iubesc, suferinţa nu este altfel decât fericirea. Suferinţa pentru ele este leacul şi de aceea sorb durere şi chin din râurile Cerurilor. Oricât de nemilos ar fi timpul, oricât de vitrege întâmplările, aceste inimi rămânâd de neclintit în credinţa lor. Cu ochii pironiţi la uşa care se va deschide, aşteaptă să primească binefacerea în diverse manifestări. Respectul şi ascultarea încununează dragostea pentru El. Inimile lor bat cu supunere. Tremură la gândul că ar putea cădea în neascultare faţă de Cel Iubit. Şi pentru a nu cădea, îşi caută adăpost în Sursa Unică de sprijin şi ajutor. Această strădanie de a căuta mereu încuviinţarea lui Dumnezeu îi face foarte preţuiţi pe acest Pămând şi în Ceruri. Nu ţin seamă de altceva decât de Dumnezeu. A aştepta să primească ceva în schimb este pentru ei înşelătorie. Dar li se pare şi o lipsă de respect să nu accepte binecuvântări pe care, de fapt, nu le-au cerut. Le privesc cu reverenţă, dar murmură: „Fug de tentaţia lor şi mă pun la adăpostul Tău.”

Dorul profund este trăirea cea mai înaltă pentru cel care iubeşte şi a te pierde în această dorință este ţelul cel mai greu de atins. Dragostea se fondează pe principii elementare, cum ar fi căinţa, conştiinţa trează, răbdarea. Când cucereşte firea, stăpânirea de sine, sentimentul de apropiere, duioşia, dorul şi alte principii îi devin necesare pentru a-şi păstra poziţia cucerită. Prima lecţie pe calea dragostei este purificarea. Să-ţi pierzi toate dorinţele personale, să-ţi îndrepţi gândurile către El şi să comunici cu El, să te preocupi de acele lucruri care amintesc de El, să aştepţi plin de speranţă manifestările Lui şi să stai dârz acolo unde eşti, o viaţă întreagă, în speranţa că îşi va întoarce faţa către tine într-o zi. De-a lungul acestui drum, a iubi înseamnă a face acest lucru cu pasiune. Ardoarea este o revărsare de patimă, entuziasm şi dorinţă. Ardoarea care devine adevărata natură a oamenilor este dor; consimţământul este întâmpinarea cu bucurie a oricărei manifestări a Celui Iubit; iar stăpânirea de sine este grija de a nu-ţi pierde cumpătul atunci când ai binecuvântarea de a-L auzi sau de a-I simţi prezenţa sau de a te ştii sub nemijlocita Lui călăuzire.

Cu cât oamenii îşi cultivă mai mult aceste trăsături, cu atât felul lor de a se purta se schimbă. Uneori caută limane liniştite în care să-şi poată deschide inimile către El. Alteori, vorbesc cu El şi îi împărtăşesc durerea provocată de despărţire. Speranţa reunirii îi umple de bucurie şi plâng cu lacrimile liniştitoare ale fericirii. Uneori nu mai văd nimic în jurul lor, căci trăiesc unitatea în diversitate, iar alte ori, se pierd în sentimentul de pace cutremurătoare, nemaiauzindu-şi nici măcar propriile voci.

Dragostea creşte şi se dezvoltă în sânul înţelepciunii. Înţelepciunea este hrănită de cunoaşterea divinităţii. Oamenii lipsiţi de înţelepciune nu pot iubi. Iar cei a căror percepţie este deficitară nu pot atinge înţelepciunea. Uneori Dumnezeu însuşi sădeşte dragostea în inimi şi declanşează mecanismul interior, o binecuvântare în plus, pe care toţi oamenii şi-o doresc. Dar a te baza pe miracole şi a le aştepta cu un sentiment de neputinţă este un lucru, pe când aşteptarea activă şi trează este cu totul altceva. Robii credincioşi de la poarta Celui Preadrept cred în acţiune, iau o atitudine dinamică şi generează astfel, dintr-o poziţie aparent de nemişcare, energie destulă pentru întregul univers, care se materializează în manifestări uimitoare.

Oameni ca aceştia, care iubesc cu credinţă, au trăsături anume. Întâmpină orice manifestare a Celui Iubit cu bucurie şi dau dovada credinţei lor neîncetat, aşa cum ne spun versurile lui Nesimi6:

Iubesc cu deznădeje dar, Multiubite, nu te părăsesc,
Nu o voi face nici dacă pumnalul Tău în inimă mi se înfige.

Deşi ard mereu de dorul de a fi în preajma Lui, nu se plâng niciodată. Îşi golesc mintea de tot ceea ce nu ţine de El şi nu se gândesc decât la prezenţa Lui. Cuvintele pe care le spun sunt cuvinte despre Cel Iubit şi vocile lor capătă astfel profunditate angelică.

Dragostea este totul pentru ei. Pot supravieţui fără trup, dar nu şi fără suflet. Simt că în inimile lor nu încape altceva decât dragostea pentru Cel Iubit. Astfel, oricât ar fi de săraci şi de neputincioşi, sunt invidiaţi până şi de regi. Sunt mari în mărunţimea lor, puternici în neputinţă, bogaţi prin lipsa oricărei ambiţii de a comanda Universul. Par a fi o slabă flacără de lumânare, dar sunt de fapt sunt o sursă de energie care poate aprinde mai mulţi sori. Dacă toţi ar fi să alerge spre cei care iubesc cu credinţă, este cât se poate de limpede unde şi către cine aleargă cei care iubesc. Cu bogăţia lor de însuşiri fundamentale, transcend întregul univers. Dar când se întorc către El, devin o scânteie, chiar mai puţin de atât, devin nimic, când uită de tot ceea ce ţine de propria lor existenţă.  

O viaţă fără de El pentru ei nu contează. O viaţă fără de El nu este viaţă. O viaţă fără dragoste este o viaţă irosită, iar plăcerile şi desfătările care nu sunt legate de El, o simplă minciună. Cei care iubesc vorbesc mereu despre dragostea şi dorul lor, şi pe semenii lor, care nu cunosc astfel de simţăminte, îi percep ca fiind într-un fel anume diferiţi.


  1. Articol publicat în Örnekleri Kendinden Bir Hareket (O mişcare care produce propriile sale modele), Nil, Istanbul, 2004, p. 184-196.
  2. Autorul se referă aici la „dezorientarea şi pierderea de sine în multiplicitate” ca rezultat al nesupunerii în faţa Voinţei Divinităţii Unice, dar a supunerii în schimb în faţa zeilor lumeşti multipli, cum ar fi bogăţia nemăsurată, abuzul de putere, plăcerile nelegitime etc. Idolatria este o altă manifestare a adorării zeilor multipli.
  3. Hakani Mehmed Bey (m. 1606), poet de divan a cărui creaţie, Hilya (gen literar care descrie trăsăturile fizice ale Profetului), a fost inovatoare. 
  4. Profetul Muhammad.
  5. Rabi‘a al-‘Adawiya (c. 703-805), sfântă musulmană şi mare exemplu de pietate.
  6. Nesimi (d. 1404), reputat poet sufist din Bagdad, considerat unul din primii maeştri ai literaturii de divan, autor al două volume de poezii în limbile turcă şi persană.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2023 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.