Poezia
Poezia nu este numai vorbire cu ritm. Multe fraze fără ritm farmecă spiritul, trezesc mirare şi încântare în suflet cu înţelesul lor şi cu modul lor de expresie, fiecare în parte fiind un giuvaier de poezie. Poemul în care forma şi înţelesul sunt la fel de strâns legate precum sufletul şi trupul, fără ca vreunul din cele două elemente să-l vitregească pe celălalt, are o armonie naturală, plăcută tuturora. Niciun efort de imaginaţie nu poate plăsmui vreo altă variantă a unui astfel de poem.
Poemul care se hrăneşte din ideea de infinit şi purcede în înalt purtat de forţa spiritului, pe aripile inimii, nu suferă constrângerile gândirii pozitive.
Printre ei sunt acei oameni ale căror inimi s-au preschimbat în călimări, sfinţenia fiind cerneala lor.
Foloseşte lumea concretă, materială, ca simplu vehicul. Caută să identifice şi să capteze ceea ce este abstract.
Ca în orice altă ramură a artelor, poezia pe care nimic nu o leagă de infinit este stearpă şi searbădă. Spiritul uman fermecat de frumuseţea infinită, inima omenească preocupată neîncetat de infinit şi conştiinţa umană cuprinsă de dorul de eternitate îl îndeamnă pe artist să purceadă spre tărâmul de dincolo. Artistul care nu răspunde acestor îndemnuri îşi petrece viaţa imitând faţa exterioară a lucrurilor, fără a pătrunde dincolo de această diafană perdea de dantelă.
Poezia se naşte şi prinde formă prin credinţa, cultura şi felul de a gândi care influenţează concepţiile şi sensibilitatea poetului. Doar inspiraţia o face mai adâncă şi o ajută să păşească dincolo de limitele conştientului. Pentru inima înfăcărată de inspiraţie, atomul se preschimbă-n soare şi picătura în ocean.
Poezia este expresia poetică a frumuseţii ascunse şi a simetriei Universului, este imaginea încântătoare şi surâzătoare a existenţei pe care o trăiesc sufletele sensibile şi inspirate. Printre ele se numără şi sufletele care s-au preschimbat în călimară, sfinţenia fiind cerneala lor.
Poezia este ceea ce auzi când te avânţi spre tărâmul de dincolo şi gemetele care-ţi scapă. Sunetele şi melodiile ei sunt uneori tumultoase, alteori diafane, căci provin din starea sufletească şi profunzimea interioară a poetului. Iată de ce înţelegem cu adevărat fiece cuvânt şi fiece sunet al poeziei numai când cunoaştem starea sufletească a poetului în momentul în care s-a născut poezia.
Poezia, precum şi suplicaţia, exprimă înălţările şi prăbuşirile, entusiasmul şi mâhnirea pe care omul le trăieşte în lumea lui interioară. Poemele poetului care îşi îndreaptă sufletul spre adevărurile însufleţitoare devin răsuflari din Lumea de Dincolo. Orice suplicaţie este un poem şi orice poem este o suplicaţie, atâta vreme cât se lasă purtat pe zbor de aripi către infinit.
Oricât de important ar fi rolul inteligenţei şi al gândirii în poezie, inima omului are pornirea sa profundă proprie. Aşa cum ne spune Fudûlî: „Cuvântul meu este purtătorul de stindard al armatei poeţilor”. Când gândurile care se cresc în inimă îşi desfăşoară aripile imaginaţiei ajung să bată la poarta infinitului.
- Creat la .