Ce este jihadul?
Jihad este cuvântul arab ce înseamnă „a lupta”, „a face un efort”, „a înfrunta greutățile de tot felul”. În islam acest cuvânt înseamnă lupta pentru calea lui Dumnezeu.
Coranul egalează jihadul, o îndatorire importantă în islam, cu islamul în sine. Cei mai distinși slujitori ai lui Dumnezeu, Profeți sau sfinți, au atins aceste distincții prin participarea la jihadul împotriva necredincioșilor și împotriva propriilor dorințe carnale. Jihadul are o importanță foarte mare în fața lui Dumnezeu, deoarece El ne-a creat pentru ca noi să descoperim adevărata noastră esență și de a-i încuraja și pe ceilalți să facă același lucru.
Dumnezeu spune în Coran: „Credincioșii care se feresc să lupte, în afară de cei oropsiți și cei care luptă pentru calea lui Dumnezeu cu bunurile și făpturile lor nu sunt deopotrivă.” Dumnezeu le dă întâietate celor care luptă cu bunurile și făpturile lor asupra celor care se feresc să lupte. Dumnezeu a făgăduit tuturor bunătăți, însă Dumnezeu le dă întâietate luptătorilor față de cei care stau degeaba și lor va da o mare răsplată. (4:95)
Oamenii au cariere diferite, iar obiectivele lor în acele cariere le permit să evalueze poziția lor. Dar care este sfârșitul nostru? Indiferent de ocupație sau de poziție, fiecare persoană a fost creată dintr-o picătură fluidă și va sfârși sub formă de cadavru.
Acest lucru este valabil pentru tot, dar nu și pentru opera Profetului (s.a.a.w.s). Recompensa lui se multiplică până în Ziua Judecății de Apoi, deoarece conține o anume calitate spirituală ce nu este atinsă de mortalitate. Un Profet este desemnat pentru a face oamenii să Îl cunoască pe Dumnezeu și astfel să atingă eternitatea. Nu am fost creați pentru a fi supuși la corupție fizică. Tendința noastră naturală cea mai adâncă este aceea de eternitate și Profeții sunt cei care prin învățăturile lor trezesc în noi această tendință.
În viziunea lui Dumnezeu, Profetismul este munca cea mai sacră încredințată umanității și jihadul exprimă acest aspect al său. Datorită importanței sale, Coranul îi distinge pe acei musulmani care au jurat Profetului că vor lupta în jihad: „Cei care îți jură ție credință, Îi jură credință lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este deasupra mâinilor lor. Cel care își calcă jurământul, sieși și-l calcă. El îi va da o mare răsplată celui ce ține ceea ce s-a legat față de Dumnezeu.” (48:10)
Acest verset a fost trimis atunci când Profetul a spus musulmanilor că se vor întoarce și va avea loc pelerinajul. Așa că, aceștia au pornit ca pelerini spre Mecca, dar când au ajuns în Hudaibiyya, politeiștii meccani au refuzat să îi lase să treacă și le-au declarat război. Această obiectare neașteptată a șocat credincioșii, care au văzut-o ca o lovitură aruncată onoarei islamului. Nu au știut cum să răspundă acestei lovituri. Mesagerul l-a trimis pe 'Uthman ibn Affan la Meca pentru a le spune din nou că nu doresc decât să facă pelerinaj în pace1. Șefii meccani l-au încarcerat pe 'Uthman și au dat curs liber zvonurilor cum că ar fi murit. Această veste a înfuriat musulmanii în așa fel încât Muhammad a cerut ca aceștia să jure devotament lui, urmându-l. Astfel a trimis Dumnezeu versetul de mai sus.
Un alt verset spune: „Dumnezeu a cumpărat de la credincioși sufletele și bunurile lor, dându-le în schimb Raiul. Ei se războiesc pe calea lui Dumnezeu: ucid și sunt uciși. Aceasta este făgăduiala întru Adevăr în Tora, Evanghelie și Coran. Cine ține legământul mai bine decât Dumnezeu? Bucurați-vă de schimbul ce l-ați făcut, căci aceasta este fericirea cea mare.” (9:111)
Această tocmire reprezintă cea mai înaltă distincție, deoarece cel care o adoptă este în legătură directă cu Dumnezeu.
Mesagerul a spus: „Mi-am dorit foarte mult să fiu cel care luptă pentru Dumnezeu și să fiu reînviat pentru a lupta din nou.2 El a mai spus: „Este mai bine să îți ții ochii deschiși pentru o singură zi , doar pentru cauza lui Dumnezeu, împotriva pericolului infiltrării inamicilor, decât să fii posesorul acestei lumi și a tot ceea ce conține.”3 Din acest hadith înțelegem că este mai bine să fim alerți o zi pentru binele lui Dumnezeu, decât să fim stăpânii Kabei, din moment ce Kaaba face parte din această lume.
Un alt hadith ne spune: „Recompensa lui Dumnezeu pentru faptele bune lipsește în momentul morții, în afară de cea a jihadului. De asemenea, Dumnezeu îi scutește pe cei care au luptat pentru calea Lui de a fi interogați în mormânt.”4
Jihadul are două aspecte: lupta de a depăși dorințele carnale și înclinațiile greșite (jihadul mare) și de a-i încuraja pe ceilalți să aibă același obiectiv (jihadul mai mic). Armata musulmană se întorcea spre Medina după ce au înfrânt dușmanii, când Profetul a spus: „Ne întoarcem de la jihadul mic către cel mare.” Când a fost întrebat de către Companioni ce semnifică jihadul mare, Muhammad a spus că reprezintă lupta cu sinele carnal".5
Scopul celor două jihaduri este de a purifica credincioșii de păcate pentru ca aceștia să poată atinge adevărata umanitate. Profeții au fost trimiși în acest scop: Astfel Noi v-am trimis vouă un profet dintre voi care să vă recite versetele Noastre, care să vă curățească, care să vă învețe Cartea și înțelepciunea, care să vă învețe ceea ce nu știați. (2:151)
Suntem ca mineralele pure ce trebuie prelucrate de către Profeți, care ne purifică și ne rafinează îndepărtând sigiliul din inimile noastre și ridicându-ne vălul de pe ochi. Iluminându-ne cu mesajul pe care îl aduc, putem înțelege legile naturii, care sunt semne ale existenței și Unității lui Dumnezeu și putem astfel penetra în realitatea subtilă a lucrurilor și a evenimentelor. Doar Profeții pot ghida umanitatea și o pot face să atingă acel statut așteptat de Dumnezeul de la ei.
Profeții nu numai că ne fac să înțelegem semnele, dar și Cartea și Înțelepciunea. Coranul a fost ultima Revelație a ultimului Profet, deci Dumnezeu se referă la Coran atunci când menționează Scriptură și la Sunna atunci când menționează Înțelepciune. Deci, trebuie să respectăm Coranul și sunna Profetului dacă vrem să fim ghidați cu adevărat.
Profetul ne învață de asemenea multe lucruri pe care noi nu le știm; de exemplu: cum să ne purificăm de păcate, dar trebuie să continuăm să învățăm mult mai multe până în Ziua Judecății de Apoi. Urmând calea Profetului, mulți musulmani au devenit sfinți. Unul dintre ei, 'Ali a spus că credința lui în stâlpii de bază ai islamului a fost atât de puternică încât siguranța nu ar fi crescut nici chiar dacă vălul Celui Nevăzut ar fi fost ridicat6. Se spune că 'Abd al-Qadir al-Jilani ar fi avut puterea de a vedea misterele celor șapte ceruri. Acesta și mulți alții precum Fudail ibn Iyaz, Ibrahim ibn Adham și Bishr al-Khafi, ar fi putut fi înzestrați cu ușurință cu darul de a fi Profet dacă nu li s-ar fi trimis deja unul.
Norii negri ai ignoranței au fost îndepărtați din orizontul intelectului nostru datorită ghidării Profetului și multe alte avansări științifice și tehnologice vor avea loc datorită luminii pe care el a adus-o de la Dumnezeu.
Jihadul este moștenirea lăsată de Profeți, iar Profetismul este misiunea de a ridica omenirea la statutul pe care Dumnezeu îl dorește, purificându-i. Misiunea profetică este cunoscută sub numele de jihad, deoarece are același înțeles ca a fi martor adevărului. Cei care participă la jihad sunt considerați martori ai Exitenței și Unității divine, luptând pentru drumul spre Dumnezeu: Dumnezeu mărturisește și laolaltă cu El îngerii și cei dăruiți cu cunoaștere: „Nu este dumnezeu afară de El, Puternicul, Înțeleptul.” (3:18)
Dumnezeu este martor propriei Sale Existențe și Unități, iar cei care dețin un nivel ridicat de percepție pot aspira la realitatea acestei mărturii. Îngerii sunt martori acestei mărturii, deoarece natura lor este una pură, ca aceea a celor înzestrați cu cunoaștere. Chiar dacă toată lumea ar nega Existența și Unitatea Lui, mărturia acestor grupuri este de ajuns pentru a stabili adevărul.
Oamenii care înțeleg acest adevăr ar trebui să călătorească în lume pentru a-l răspândi. Aceasta era îndatorirea Profeților, și ar trebui să fie și a noastră: „Noi le-am dezvăluit profeților să vestească și să predice că, după venirea profeților, oamenii nu mai au nici o pricină să se împotrivească lui Dumnezeu. Dumnezeu mărturisește că El a pogorât cu știința Sa ceea ce a fost pogorât asupra ta. Și îngerii mărturisesc, însă Dumnezeu este de ajuns ca Martor.” (4:165-166)
Dumnezeu a ales câte un om din fiecare națiune și l-a numit Profet. Încă din timpul Profetului Adam, fiecare eră umbrită din istoria omenirii era luminată de mesajul unui Profet. Acest lucru a continuat până în timpul lui Muhammad, care a fost trimis pentru a lumina toate orizonturile spirituale și intelectuale ale umanității: „Noi te-am trimis martor, vestitor și predicator.” (48:8)
Profetul Muhammad este menționat în Coran ca fiind „Profetul” – acest apelativ îl deosebește de toți ceilalți și indică faptul că el este Profet prin excelență. El a fost trimis ca o binecuvântare pentru toat creația, pentru oameni, plante, animale și lucruri fără viață.
Dumnezeu se adresează lui Muhammad în mod direct în Coran: „Noi te-am trimis...” El a dus această sarcină într-un timp în care oamenii erau ignoranți și toți negau adevărul. Treptat, numărul celor care l-au urmat a început să crească până când aceștia au ajuns să fie purtătorii steagurilor adevărului în toată lumea.
Dumnezeu a trimis câte un Profet fiecărei națiuni, ceea ce înseamnă că toți avem idee despre ce înseamnă Profetismul. Termenul de jihad este folosit pentru a descrie Profetismul, jihadul fiind înrădăcinat foarte bine în inima fiecărui credincios, astfel încât ei să poată simți o responsabilitate profundă de a transmite adevărul și de a ghida pe toți pe Calea Bună.
În timp ce jihadul mai mic este înțeles ca lupta pentru cauza lui Dumnezeu, acesta nu se referă doar la lupta fizică pe câmpul de luptă, ci cuprinde fiecare acțiune, de la vorbit până la luptă fizică, doar dacă acțiunea este făcută pentru Dumnezeu. Orice acțiune comună sau individuală, de mică sau mare importanță, este văzută ca jihad.
Jihadul mai mic presupune mobilizarea tuturor facilităților materiale și are loc în lumea exterioară, iar jihadul mare presupune lupta noastră personală cu sinele. Aceste două forme de jihad nu pot fi separate una de cealaltă, deoarece cei care câștiga în fața sinelui carnal pot duce jihadul mai mic.
Mesagerul a fost cel care ne-a învățat cum să ducem aceste două tipuri de jihad și a stabilit principiile predicării adevărului, pe care trebuie să le urmăm până în Ziua Judecății de Apoi. Modul lui de a acționa era sistematic. Iată deci o altă dovadă a Profetismului cu care a fost înzestrat și un minunat exemplu de a urma calea spre Dumnezeu prin comportamentul pe care îl avea.
Mesagerul obișnuia să se roage la Kaaba în primii ani de Profeție. Nu numai că spera prin acest lucru să primească recompense foarte mari de la Dumnezeu, dar totodată dorea să predice adevărul tinerilor. Cu toate acestea, era imposibil să se apropie de ei, din cauza orgoliului pe care îl aveau. Știind că faptele spun mai mult decât vorbele, el a început să se roage aproape de Kabaa. Curioși, l-au întrebat ce făcea acolo, dându-i astfel ocazia de a le ține predici.
Profetul a fost atacat de câteva ori în timp ce se ruga. Abu Jahl planificase să îl ucidă cu o piatră mare în timp ce acesta urma să se roage. În timp ce ținea piatra în mână, gata să o arunce spre el, a început să tremure, s-a făcut alb de frică și a rămas nemișcat, cu mâinile deasupra capului. Când a fost întrebat ce i se întâmplase, acesta a răspuns că un monstru teribil a apărut între el și Profet și că aproape l-a înghițit7.
Altă dată, 'Uqba ibn Abi Mu'ait a înfășurat eșarfa lui în jurul gâtului Profetului în timp ce acesta se ruga, încercând astfel să îl stranguleze. Când a auzit Abu Bakr de cele întâmplate, a mers în acel loc și a țipat: „Vei omorî un om doar pentru că spune: Domnul meu este Dumnezeu?”8 Acestea au fost cuvintele rostite în era lui Moise de către un credincios ce s-a grăbit să îl salveze pe Profet din mâinile celor care vroiau să îi facă rău.
Profetul ar fi fost martirizat în acele momente dacă Dumnezeu nu l-ar fi ajutat. Abu Bakr obișnuia să citească Coranul cu voce tare la ferestra casei sale, iar care îl auzeau se strângeau în jurul lui. Recitarea aceasta a atras atât de mulți oameni încât șefii meccani i-au spus să se oprească. Cu toate acestea, Abu Bakr nu a oprit recitarea9.
Companionii Profetului nu au oprit jihadul, nici prin cuvinte și nici prin fapte, deoarece credeau într-adevăr că integritatea lor personală depindea de activa lor participare în jihad. Ei au înțeles că Îl pot apăra pe Dumnezeu doar prin susținerea religiei Lui: „O, voi cei ce credeți! Dacă Îl ajutați pe Dumnezeu, El vă va ajuta și vă va întări picioarele.” (47:7) Cu alte cuvinte, musulmanii ce caută protecția împotriva a ceea ce îi împiedică să meargă mai departe, trebuie să lupte pentru cauza lui Dumnezeu, și acesta să fie singurul lor țel în viață.
Pentru a înțelege modul în care putem face asta, trebuie să privim mai întâi stilul de viață al Profetului și al Companionilor Săi. Când condițiile deveniseră insuportabile, unii musulmani au fost lăsați să meargă în Abisinia. Această emigrare a fost un fel de jihad în acele timpuri. După a doua migrare, toți musulmani care au rămas sau s-au întors la Mecca, au emigrat mai apoi în Medina.
Apoi, s-au pus bazele atât pentru statul islamic cât și pentru un nou tip de jihad, unul care ia în considerare realitățile existente. Jihadul are nevoie de propria lui strategie. Musulmanii nu au acționat împotriva celor care îi chinuiseră până când nu au primit permisiunea de la Dumnezeu, prin acest verset primit în Medina: „Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacați, căci ei sunt cei nedretățiți, iar Dumnezeu pe ei îi ajută, căci El este Puternic.” Precum și celor care au fost izgoniți pe nedrept din casele lor, numai pentru că au spus : „Domnul nostru este Dumnezeu!” Dacă Dumnezeu nu i-ar fi împins pe unii înapoi cu ajutorul altora, atunci chiliile ar fi fost dărâmate, precum și sinagogile, paraclisurile și moscheile unde numele lui Dumnezeu este mult amintit. Dumnezeu îl ajută pe cel ce Îl ajută. Dumnezeu este Tare, Puternic. (22:39-40)
Îndurând persecuții timp de ani de zile, credincioșii au răspuns cu entuziasm. Doar hipocrații au refuzat să se prezinte atunci când Profetul a ordonat musulmanilor să lupte cu meccanii. Hipocrații au stat acasă liniștiți deoarece erau doar sclavii sinelui carnal și al propriilor dorințe. În contrast cu aceștia se aflau musulmanii care invadau câmpurile de luptă de fiecare dată când li se cerea asta, deoarece jihadul era calea prin care ei ajungeau la Dumnezeu și atingeau eternitatea. De aceea, erau atât de entuziasmați de parcă erau invitați în Rai.
Toată lumea consideră moartea un lucru dezagrabil, inclusiv Companionii: „Lupta v-a fost scrisă, însă vouă vă este silă de ea. S-ar putea să vă fie silă de ceva, însă să fie un lucru bun pentru voi. S-ar putea să iubiți ceva și să fie un lucru rău petru voi. Dumnezeu știe, însă voi nu știți.” (2:216)
Asta este o caracteristică umană normală. Dar musulmanii nu au ieșit din cuvântul Profetului sau al Domnului și în schimb Dumnezeu le-a oferit victorii și succese. Aceste victorii au întărit puterile credincioșilor și au provocat multe probleme meccanilor.
Musulmanii și-au păstrat credința viguroasă și activă prin intermediul jihadului. Cei care abandonează jihadul treptat devin pesimiști, căci sunt privați de spirit și încetează să mai prezică adevărul. Însă, cei ce persistă în jihad nu își pierd niciodată entuziasmul și încearcă mereu să sporească țelul activităților lor. Din moment ce orice faptă bună duce la alta, musulmanii nu sunt privați niciodată de bine: Noi îi călăuzim pe căile noastre pe cei care au luptat pentru Noi. Dumnezeu este cu făptuitorii de bine. (29:69)
Există multe mijloace de a merge pe Calea cea Dreaptă. Oricine luptă pentru cauza Lui este ghidat de către Dumnezeu spre aceste căi, astfel fiind salvat de la a merge pe drumul cel rău. Persoanele ghidate astfel duc o viață bine pusă în balanță, nedepățind limitele nevoilor și avitităților lor umane și nici pe cele ale venerării. Această balanță este semnul ghidării primite.
Oricât de mari ar fi sacrificiile pentru a lupta împotriva necredincioșilor, toate acestea fac parte din jihadul mai mic. Acest jihad este mai mic atunci când este comparat cu cel care este mare. Jihadul mai mic nu trebuie subestimat deoarece și acesta este foarte important pentru că le oferă șansa musulmani de a primi titlul de războinici sfinți ai islamului sau de martiri. Asemenea titluri primite de aceștia le deschid porțile către Paradis și către iertare.
Jihadul mai mic presupune lupta noastră de a îndeplini obligațiile religioase cât mai perfect posibil, în timp ce jihadul mare reprezintă lupta noastră împotriva aroganței, a geloziei, a egoismului și a dorințelor carnale.
Cei care abandonează jihadul mai mic sunt vulnerabili deteriorării spirituale, dar își pot reveni. Mândria și comfortul îi captivează pe soldații musulmani ce se întorc de la o luptă victorioasă, iar aceștia încep să gândească că a venit momentul pentru ca ei să se relaxeze și să se preteze anumitor lucruri. Pentru a nu se întâmpla aceste lucruri, Profetul ne-a avertizat prin intermediul Companionilor lui. O dată, când se întorcea spre Medina, după ce au obținut victoria într-o luptă, Muhammad a spus: „Ne întoarcem din jihad-ul cel mare spre cel mic.”10
Companionii săi erau neînfricați ca niște lei pe câmpul de luptă, și la fel de sinceri și umili ca niște whirling dervishes (dansatori mistici sufiți) în venerarea lui Dumnezeu. Ei obișnuiau să petreacă aproape toată noaptea pentru a se ruga la Dumnezeu. Odată, când noaptea trebuiau să se lupte, doi dintre ei au făcut pază pe rând pentru ca ambii să se poată ruga în acea noapte. Când unul se ruga, celălalt se relaxa. Inamicii, știind că ei asta făceau, profitau de situație și trăgeau foarte multe săgeți spre ei. Unul dintre ei a fost lovit, a început să sângereze, dar cu toate acestea, a continuat să se roage. Când a terminat, l-a trezit pe prietenul lui care l-a întrebat cu uimire de ce nu l-a trezit mai devreme. El a răspuns: „Recitam Sura al-Kahf și nu am vrut să o întrerup deoarece simțeam o plăcere enormă când mă rugam.”11
Companionii intrau într-o stare asemănătoare transei atunci când se rugau și recitau Coranul de parcă le era dezvăluit acolo pe lor fiecăruia dintre ei. De aceea ei nu simțeau durerea cauzată de sulițele aruncate în corpurile lor. Jihadul atât mare cât și mic, a găsit exprimare în ei.
Profetul a combinat aceste două aspecte ale jihadului în cea mai bună formă. El a avut un curaj extraordinar pe câmpul de luptă. 'Ali, unul dintre cei mai curajoși musulmani, a recunoscut că Companionii se adăposteau în spatele Profetului în cele mai cumplite momente în timpul unei bătălii. Odată, când armata musulmană era pe cale să fie înfrântă, iar toți luptătorii s-au împrăștiat în prima fază a Bătăliei de la Hunain, Profetul a pornit în galop spre liniile inamicilor lui strigând: „Eu sunt Profet, nu mint! Sunt nepotul lui 'Abd al-Muttalib, nu mint!”12
Muhammad(s.a.a.w.s) era la fel de devotat atunci când venea vorba de venerarea lui Dumnezeu. Iubirea și teama de Dumnezeu erau exprimate în rugăciunile pe care el le făcea, iar cei care îl priveau în acele momente, simțeau o mare pasiune pentru el. El ținea post constant timp de mai multe zile la rând. Câteodată își petrecea nopțile rugându-se, iar din cauza oboselii picioarele i se umflau. Odată, când 'A'isha a crezut că el exagera cu rugăciunile, l-a întrebat de ce se extenuează atât de mult, ținând cont că toate păcatele lui erau deja iertate. Singurul lui răspuns a fost acesta: „Nu ar trebui să fiu un sclav recunoscător al lui Dumnezeu?”13
Profetul era atât de curajos încât, într-o zi când câțiva meccani s-au apropiat de peștera Thawr unde el și Abu Bakr se adăposteau, el a spus: „Nu-ți fie frică, Dumnezeu sigur este cu noi”14. Pe cealaltă parte, el era atât de sensibil încât de fiecare dată când auzea sau recita Coranul, lăcrima foarte mult. I-a cerut o dată lui Ibn Mas'ud să recite Coranul. Acesta și-a cerut scuze spunând că nu poate să recite Coranul celui căruia îi fusese deja dezvăluit. Dar Mesagerul a insistat, spunând că îi face plăcere să asculte pe altcineva recitând Coranul. Ibn Mas'ud a început apoi să recite Sura al-Nisa. Când a ajuns la versetul „Dar ce se va întâmpla cu ei când vom aduce câte un martor pentru fiece adunare, iar vouă vi l-am trimis martor pe Muhammad?” (4:41), Profetul l-a rugat să se oprească, deoarece de teamă de Dumnezeu, nu a mai putut suporta să audă. Ibn Mas'ud a spus: „Mesagerul lăcrima atât de intens încât m-am oprit din recitare.”15
Profetul cerea iertare de la Dumnezeu aproape de 70 de ori pe zi și își îndemna comunitatea să ceară iertare de la Dumnezeu16.
Cei care sunt trimfători în jihadul mare se presupune că ar fi și în jihadul mix, dar acest lucru nu este valabil invers. Aisha spune: „Într-o noapte Profetul m-a rugat să fac eu în locul lui rugăciunea de noapte. Eu i-am spus: «Oricât de mult îmi place compania ta, îmi place tot mai mult să îndeplinesc ceea ce tu îmi ceri.» Apoi el a făcut abluțiunea (wudu) și a început să se roage spunând: «Crearea Cerurilor și a Pământului, ziua și noaptea, toate acestea sunt făcute pentru ca oamenii să înțeleagă.» (3:190), vărsând lacrimi continuu până la răsăritul soarelui.”17
Câteodată se ridica să facă rugăciunea fără a o trezi pe soția lui, deoarece nu dorea să îi strice somnul. Aisha spune: „Într-o noapte m-am trezit și am văzut că Mesagerul nu era lângă mine. Gândindu-mă că s-ar fi putut duce să își viziteze una dintre celelalte soții, m-a cuprins gelozia. Am vrut să mă ridic, dar în acel moment mâna mea a atins genunchiul lui în întunecime. El se ruga spunând: «O, Doamne caut iertarea Ta, vreau iertarea și pedeapsa, iubirea și nu ura, mila Ta. Nu sunt capabil să te venerez atât de mult cum Te venerezi Tu.»”18
Deoarece erau conștienți că ei aveau obligația de a urma toate acțiunile Profetului, Companionii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a se face demni de compania lui în Viața Cea de Apoi. Unii dintre ei au fost afectați fizic de ideea că s-ar putea despărți de el în Viața de Apoi. De exemplu, Thawban și-a pierdut pofta de mâncare după ce nu a fost capabil să participe într-una din expedițiile militare. La întoarcerea Profetului, toată lumea l-a întâmpinat. Thawban era atât de palid încât Mesagerul l-a întrebat dacă nu cumva era bolnav. Acesta a răspuns: „O, Mesagerule! Sunt obsedat de frica de a sta departe de tine în Viața de Apoi. Tu ești Mesagerul, deci vei ajunge în Paradis, dar eu nu știu dacă voi primi aceeași recompensă. Și dacă Dumnezeu mă primește în Paradis ,locul tău va fi cu siguranță mai înalt decât al meu. În acest caz, eu nu mă voi putea bucura de compania ta la nesfârșit. Nu știu cum voi putea suporta asta, după ce am văzut că nu pot suporta să fiu departe de tine trei zile în această lume.”
Thawban s-a liniștit atunci când Mesagerul i-a răspuns: „Întotdeauna te vei afla în compania celor pe care îi iubești.”19 A iubi pe cineva înseamnă a-i urma exemplul în această viață, iar Companionii erau foarte atenți la aceste lucruri.
'Umar își dorea atât de mult să stabilească o relație de familie cu Mesagerul, deoarece îl auzise pe Profet spunând că toate legăturile genealogice vor fi de prisos în Viața de Apoi. Deși Profetul a luat mâna lui Umar de multe ori spunându-i așa vom fi și în Viața de Apoi, acesta tot și-a dorit o legătură de familie cu el. A vrut să o mărite pe fiica lui, Fatima, cu el, dar aceasta îi aparținea lui Ali. A măritat-o pe fiica sa Hafsa cu Profetul și în următorii ani de califat, pe Umm Kulthum. Dacă ar fi vrut, s-ar fi căsătorit cu fiica unui rege vecin.
Odată, Hafsa i-a spus lui Umar: „Dragul meu tată, uneori trimișii străini sosesc la tine. Ar fi bine ca tu să îți mai schimbi hainele cu unele noi.” Umar a fost șocat de sugestia ei și i-a răspuns: „Cum aș putea rupe eu legătura cu Profetul și cu Abu Bakr? Trebuie să urmez exemplul lor pentru că numai așa voi fi alături de ei în Viața de Apoi.”
Mesagerul și Companionii lui au ieșit victorioși din jihadul mare, iar devotamentul lor pentru Dumnezeu era foarte puternic. Au petrecut atât de mult timp rugându-se încât cei care îi vedeau credeau că nu mai fac și altceva. Dar nu era și cazul lor, deoarece aceștia duceau vieți foarte bine echilibrate.
Aceștia erau foarte sinceri în tot ceea ce făceau, din moment ce făceau totul pentru calea lui Dumnezeu și se auto disciplinau constant. Odată, când Umar ținea o predică, a spus fără niciun motiv: „O, Umar, erai ca un pastor ce avea grijă de oaia tatălui tău” Când a fost întrebat după rugăciune de ce a spus acel lucru, el a răspuns: „Mi-a venit în minte că sunt calif și mi-a fost teamă să nu devin mândru de mine.” Într-o zi a fost văzut cărând un sac pe spinare. Întrebat de ce face asta, el a răspuns: „Am simțit mândrie în mine și am vrut să o eliberez.” 'Umar ibn 'Abd al-'Aziz a scris odată o scrisoare unui prieten al său pe care mai apoi a rupt-o. Când l-au întrebat de ce a rupt-o a afirmat: „Mi-am dat seama că am scris-o cu mândrie, așa că a rupt-o.”
Doar dacă asemenea suflete perfecte participă la jihad, acesta se termină cu bine. Cei care nu au abandonat mândria, stima de sine și nesinceritatea vor afecta cu siguranță cauza islamului. Doresc să subliniez că asemenea oameni nu vor avea niciodată rezultatul dorit.
Unele versete coranice sau capitole descriu aceste două tipuri de jihaduri. Unul dintre acestea este: „Când va veni ajutorul lui Dumnezeu și biruința, și vei vedea oamenii intrând în Legea lui Dumnezeu cu cetele, atunci preamărește-L pe Domnul tău cu laude, căci El este de căință Primitorul!” (110:1-3)
Când credincioșii au intrat în jihadul mai mic, fie prin luptă, prin predică sau prin promovarea binelui și îndepărtarea răului, ajutorul și victoria primite de la Dumnezeu i-a bucurat, iar apoi mulțimi de oameni au început să îmbrățișeze islamul. În acel moment, Atotputernicul a decretat că rugile ar trebui glorificate și iertarea Lui căutată. Deoarece victoriile și succesele vin de la Dumnezeu, El trebuie ridicat în slăvi și venerat.
Dacă am combina triumful asupra inamicilor noștri cu triumful asupra dorințelor de sine, am efectua un jihad complet. Aisha spune că după revelarea acestor versete, Mesagerul recita adesea versetul: „Te glorific cu rugăciune, o, Doamne! Caut iertarea Ta și mă închin Ție cu căință.”20
Profetul descrie aceste două tipuri de jihad astfel: „Ochii a două persoane nu vor fi martorii focului Iadului: a soldatului care păzește câmpul de luptă și a celor care varsă lacrimi de teama lui Dumnezeu.”21 Primul dintre aceștia realizează jihadul mai mic, iar cel de-al doilea jihadul mare. Cei care ies triumfători din jihad, vor evita Iadul.
Persoanele care spun un lucru și fac altul provoacă probleme în rândul musulmanilor. Deoarece nu se pot autodisciplina și nu pot depăși ostentarea și dorința de a domina, provoacă numai discordanțe în cauza islamului. În contrast cu aceștia sunt cei care luptă pentru a acumula un statut spiritual ridicat fără a încerca să reducă islamul la a fi un sistem „spiritual”, precum yoga. Datoria de bază a musulmanului este să obțină maturitate spirituală pentru a putea fi salvat de focurile Iadului. Ceea ce ei nu realizează este că persoanele care se cred salvate de focurile Iadului, se înșeală, deoarece Dumnezeu decretează că ar trebui să continuăm să ne rugăm Lui atâta timp cât trăim: „Servește-I lui Dumnezeu până la moarte.” (15:99)
Musulmanii nu ar trebui să se creadă salvați de Iad sau să renunțe la speranță și la iertarea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, ar trebui să tremure de frica Lui, așa cum a făcut Umar. Oricum, această frică nu ar trebui să îi împiedice la a spera că pot ajunge în Paradis. Pentru cei care se tem să stea în fața lui Dumnezeu, există două Grădini (55:46).
Pe scurt, jihadul presupune autocontrol și predicarea adevărului. Înseamnă depășirea dorințelor carnale și a-i încuraja pe ceilalți să facă acest lucru. Neglijarea acestora duce la anarhie socială și la lene. În ziua de azi trebuie să putem înțelege cu adevărat islamul în general și jihadul în mod particular, iar acest lucru nu poate fi posibil decât prin respectarea sunnei Profetului.
'Uthman ibn 'Affan este unul dintre primii oameni convertiți la islam. Acesta provenea dintr-un clan bogat și puternic: Umayyad. A fost ales pentru această misiune deoarece familia sa avea membri și rude puternici în Mecca, ce îl puteau apăra. Apoi, el a devenit al treilea calif al islamului, conducător între anii 644-656.
Bukhari, Iman, 26; Jihad, 7; Ibn Maja, Jihad, 3:18.
Tirmidhi, Fada'il al –Jihad, 12.
Muslim, Imara, 163; Ibn Maja, Jihad, 7.
Kashf al-Khafa' , 1:424.
Imam Rabbani, Maktubat, 1:157.
Muslim, Munafiq, 38.
Bukhari, Tafsir: al-Ghafir, 40-41; Fada'il Ashab al-Nabi, 5.
Bukhari, Kafala, 4.
Kashf al-Khafa', 1:424.
Ibn Hanbal, Musnad, 3:344, 359.
Bukhari, Jihad, 52, 61, 67.
Bukhari, Tahajjud, 6.
Acest incident s-a petrecut în timpul migrării Profetului de la Mecca la Medina. Bukhari, Fada'il al- Sahaba, 2.
Bukhari, Fada'il al-Qu'ran, 32, 33, 35.
Bukhari, Da'wat, 3.
Ibn Khatir, Tafsir: Al-'Imran, 190.
Muslim, Salat, 22; Haythami, Majma' al-Zawa'id, 10, 124; Tirmidhi, Da'wat, 81.
Bukhari, Adab, 96; Muslim, Birr, 1:650.
Tirmidhi, Da'wat, 81.
Tirmidhi, Fada'il al-Sahaba: Jihad, 12.
- Creat la .