Este compatibilă reîncarnarea cu islamul?

Reîncarnarea se referă la doctrina conform căreia după moarte sufletul se adăpostește în alt corp, apoi moare iar și intră în alt corp, până când nu mai există niciun motiv pentru ca asta să se întâmple. Nu este compatibil cu islamul acest lucru.

Credința în unele forme de reîncarnare există în aproape toate societățile, atât în cele primitive cât și în cele sofisticate. Există variații conform diferențelor locale sau regionale. În societățile cele mai materialiste, ale căror cultură formală neagă existența vieții spirituale, este o modă în anumite cercuri ca oamenii să dețină asemenea obiceiuri pseudo-religioase și să susțină că spiritele celui mort se plimbă după moarte, uneori adoptând formă fizică și pot influența existența până când se stabilesc în noul corp.

Un argument al acestei doctrine străvechi o reprezintă „dovezile” găsite în literatura veche, în opere precum cea a lui Ovidiu; operă în care zeii luau formă umană sau animală precum și diferite alte forme. Dar aceste povestiri nu constituie o doctrină. Doctrina nu are de a face cu schimbări de formă, ci cu credința că sufletului unui om trebuie să treacă prin fiecare nivel al creației și prin fiecare formă de viață ale diferitelor specii, animate sau nu.

Dacă stăm să ne gândim asupra acestui lucru, realizăm că această doctrină este într-adevăr o dezvoltare stranie asupra imortalității sufletului. Esența acestei doctrine este că sufletul este nemuritor, în rest, niciun alt lucru din ea nu este adevărat. Doctrina aceasta se poate să fi rezultat prin observarea anumitor asemănări fizice între părinți și copii. Este înțelept să umbrim fenomenul logic de ereditate și de genetică cu doctrina ilogică a reîncarnării?

Se spune că această doctrină a apărut în apropierea Nilului de unde s-a și răspândit înspre India și Grecia. Apoi, elocvența filozofilor greci clasici a transformat-o într-o sursă de consolare și speranță pentru oamenii care, așa cum facem și noi, aspirau la eternitate. După aceasta, s-a făcut prezentă și în iudaism prin intermediul kabbaliștilor, în creștinism prin gânditorii evrei și în islam prin ideile anumitor sufiști, în ciuda eforturilor telogicienilor musulmani de a o combate.

Apologiștii au înaintat niște „dovezi”. De exemplu, kabbaliștii au menționat transformarea lui Niobe (din Vechiul Testament) în sculptură de marmură și a soției Profetului Lot în statuie de praf. Alții s-au referit la transformări ale evreilor în maimuțe sau porci.

Un alt argument al acestor oameni ar fi acea că instinctul și inteligența din animale, precum și splendoarea ce se regăsește în regatul plantelor, ca produse ale inteligenței umane prezente cândva. Cu toții știm că există un program și un destin predeterminat pentru plante și pentru lucruri fără viață, dar este neplauzibil să punem ordinea și armonia din creație pe seama sufletelor umane din trecut. De exemplu, în realitate, plantele au propria lor viață: direcție de creștere, bazată pe lumină și apă. Cum am putea crede că viețile lor sunt rezultatul intervenției sufletului uman?

În ciuda eforturilor de a anihila această idee, nimeni nu a putut vreodată demonstra că o plantă conține suflet uman și nici vreo dovadă că vreun om ar fi fost vreodată sufletul vreunei plante sau a vreunui animal. Mass-media a făcut publice poveștile unor oameni ce își aminteau bucăți din viețile trecute, povestind anumite evenimente. Asemenea lucruri pot fi explicate ca o amintire a ceea ce acele persoane au văzut, citit sau auzit, cu bună știință sau fără să își dea seama, elaborate și transformate într-un anume fel în conștiința lor. Pe scurt, asemenea povestiri nu sunt decât ficțiuni umane.

Faptul că Niobe sau soția lui Lot au fost transformați în marmură, respectiv praf, nu dovedește reîncarnarea lor, ci doar o transformare fizică. Cât despre corpurile pietrificate, acestea nu sunt decât niște fenomene stranii. Multe astfel de corpuri au fost descoperite, conservate în cenușă vulcanică. Pompeiul a fost distrus în 70 de către erupția vulcanică a Vezuviului și a rămas îngropat timp de secole. Recentele excavații au scos la iveală numeroase corpuri pietrificate asemănătoare cu cel al lui Niobe. În aceste ruine stă mânia lui Dumnezeu. Poate că modul lor de viață a fost solidifcat în cenușă fiind astfel păstrate pentru a avertiza viitoarele generații. A interpreta asemenea fapte drept reîncarnări, este complet greșit.

Credința în reîncarnare în Egipt, India și Grecia este rezultatul unei credințe cândva născute în Viața de Apoi și din dorința imortalității sufletului. Nimeni din Egiptul Akhenaton sau din Grecia lui Pitagora nu știa nimic despre asemenea idei deformate.

Potrivit lui Akhenaton (1362 BC), atunci când individul moare în această lume, una nouă începe pentru el în ceruri. Imediat ce individul decedează, sufletul pornește în călătoria sa pentru a găsi Marele Regat în Rai. Acesta ajunge atât de sus încât simte prezența lui Osiris, și speră să dea socoteală asupra faptelor sale astfel: „Am ajuns până la tine deoarece eram liber de orice păcate. În timpul vieții mele am făcut tot ce am putut pentru ca oamenii să fie mulțumiți de mine. Nu am vărsat sânge și nici nu am furat. Nu am comis nici adulter și nu am înșelat.” Cei care vorbesc astfel se alătură congregației lui Osiris, iar cei care nu fac asta, cei ale căror fapte rele le întrec pe cele bune, sunt aruncați în Iad și torturați de demoni.

Această credință se regăsește și în epitafe care descriu religia lui Akhenaton: „Ceea ce Tu ai făcut este prea mare, iar ochii noștri nu pot cuprinde această cunoaștere a Ta. O, Tu, Doamne! Nimeni nu este atât de măreț ca Tine! Tu ești Cel care ai creat acest Univers după voia Ta,Tu ești Unicul. Tu ești Cel ce a creat această lume în care trăim noi, oamenii. Animalele, mici sau mari, zburătoare sau mergătoare. Și doar Tu ești Cel ce susține și hrănește toate acestea. Datorită ție există frumusețe pe acest Pământ. Tu te faci cunoscut nouă darită acestei frumuseți. Inima mea îți aparține în totalitate (Tu ești în inima mea).”

Ideile exprimate mai sus sunt idei în care credeau egiptenii acum mai bine de 4000 de ani.

În Grecia Antică exista de asemenea credința în reînviere și în nemurirea sufletului. Marele filozof Pitagora (500BC) credea că sufletul, după ce părăsește corpul, duce o viață asemănătoare cu sine. De fapt, fiecare suflet duce o astfel de viață chiar înainte de a părăsi Pământul. Dacă sufletul săvârșește vreun rău, va fi pedepsit, aruncat în Iad și apoi chinuit de demoni. În schimbul faptelor bune pe care le face, i se va oferi o poziție superioară și va fi binecuvântat cu viață fericită. Chiar dacă au existat schimbări în ideile lui de-a lungul timpului, putem observa că există asemănăti fundamentale între acestea și credința islamică în reînviere.

Ideile lui Plato nu sunt diferite de acestea. În faimosul lui tratat Republica el spune că sufletul uită viața materială de tot atunci când părăsește corpul. Pe măsură ce aspiră la alte sfere spirituale, unele ce îl înzestrează cu înțelepciune și nemurire, spiritul este eliberat de orice urmă de teamă, greșeală și de pasiunea și dragostea ce i-au fost oferite când încă se mai afla pe Pământ. Fiind astfel eliberat de toate consecințele dăunătoare primite de la oameni, el ajunge să fie binecuvântat cu fericire eternă.

În esență, reîncarnarea reprezintă viziuna distorsionată a unei credințe ce doar s-a auzit. Toate decretele, în afară de islam au suferit o astfel de distorsionare. De exemplu, religia creștină dezvăluită de Divinitate, precum și identitatea și rolul Profetului Iisus au fost distorsionate. Fără existența versetelor clare din Coran și fără influența islamului, poziția formală a creștinătății în ceea ce privește aceste chestiuni, nu s-ar fi schimbat.

Creștinătatea a promovat existența unității sufletului și a corpului și acest lucru se datorează savanților musulmani din Andaluzia (Spania musulmană). Sfântul Thomas Aquinas (1274) este unul dintre cei mai renumiți filozofi ai creștinătății. Marea parte a sintezelor și ideilor sale este preluată din învățături islamice. Într-una dintre distinsele sale cărți, acesta spune că conceptul cheie al umanității este că sufletul și corpul uman sunt unite¹. El mai spune că sufletele animalelor se dezvoltă în corpurile animalelor, dar că cele umane sunt create într-o anumită perioadă din dezvoltarea de început a fiecărui om²; astfel respinge el speculațiile abstracte ale școlii neoplatonice.

Prin astfel de distorsionări și traduceri greșite ale conceptelor au devenit de nerecunoscut religiile din Egiptul Antic, din India și din Grecia. Doctrina ce ține de reîncarnare poate fi o doctrină cândva auzită și nu scrisă, conform căreia sufletul este nemuritor și că se va întoarce la noi în Ziua Judecății de Apoi. După ce în credințele egiptenilor antici a fost introdusă această idee de reîncarnare, ea a devenit tema centrală a cântecelor sau a legendelor ce se perindau de-a lungul întregii regiuni a Nilului. Fiind elaborată mai apoi cu expresii filozofice grecești, ea a devenit un fenomen foarte răspândit datorită expasiunii influenței grecești.

Hindușii consideră acest fapt ca cel mai jos nivel de manifestare a lui Brahma, și privesc convergența sufletului cu corpul, ca o decădere a sufletului. Cu toate acestea, moartea este privită ca un mod de salvare, o separare de greșelile lumești, o șansă de a stabili o uniune cu adevărul. Hindușii sunt politeiști. Cel mai important zeu al lor este Krishna, despre care se crede că ar fi luat chip de om pentru a alunga răul.

Al doilea zeu important al lor este Vișnu, care a coborât pe această lume de nouă ori sub diferite înfățișări (de om, de animal, de floare). Ei se așteaptă ca acesta să coboare și a zecea oară. Deoarece ei cred că acesta va coborî iar pe Pământ sub forma unui animal ce va omorî alt animal, lor le este interzis să omoare animale; dar le este permis să o facă numai în timpul unui război. De aceea, hindușii cei mai pioși sunt vegetarieni.

Potrivit cărții lor sfinte, Vedanta, adică sufletul, reprezintă o părticică din Brahma ce nu poate scăpa de suferință decât atunci când se întoarce la origini. Sufletul acumulează cunoaștere doar prin izloarea de eul său și a tuturor slăbiciunilor ce aparțin acestuia, și apoi se întoarce în Brahma așa cum râul plutește spre mare. Când sufletul se unește cu Brahma, primește pace absolută și liniște, o altă versiune a ceea ce găsim în budism. În budism există ideea încetării de a căuta și a pasivității sufletului, pe când în hinduism, sufletul este dinamic.

Unele secte evreice au adoptat reîncarnarea. După ce au refuzat să creadă în Reînviere și în Ziua de Apoi, evreii au rămas fascinați de ideea de nemurire a sufletului. Mai apoi kabbaliștii au transmis această idee Biserici din Alexandria prin intermediul unor ordine monastice regionale. Doctrina reîncarnării a avut un efect neînsemnat asupra manifestării Islamului. Cu toate acestea, din păcate, extremistul Ghulat-i Shia a făcut cunoscută musulmanilor această doctrină.

Toți cei care cred în reîncarnare au o caracteristică comună: credința în încarnare. Drept rezultat, oamenii cred că Divinitatea se amestecă cu umanitatea și invers. Această idee este una universală, cu excepția islamului. În fiecare religie distorsionată există o figură centrală: Aten în atenism, Brahma în hinduism, Ezra în iudaism, Iisus în creștinism și Ali din gruparea Ghulat-i Shia (considerată de unii parte distinctă de islam). Afirmațiile conform cărora scrierile sufite sprijină ideea de reîncarnare sunt malițioase și reprezintă rezultatul unei înțelegeri literale absurde ale discursurilor lor ezoterice.

De-a lungul istoriei învățații musulmani din toate câmpurile religioase, mai ales din cei 90% sunniți, au respins reîncarnarea afirmând că este contrară spiritului islamului. Argumentația este următoarea: ideea centrală a credinței islamice este că fiecare persoană trăiește și moare conform propriului său destin, duce propria sa povară, va fi reînviat individual și tras la răspundere pentru acțiunile, intențiile și consecințele acestora, și că fiecare om va fi judecat de către Dumnezeu după aceleași criterii.

Amintim mai jos motivele pentru care Islamul respinge ideea de reîncarnare:

• Credința în islam presupune credința în Reînviere și în Ziua Judecății de Apoi, când fiecărui individ i se va acorda dreptate în ceea ce el a trăit sau a făcut. Dacă sufletul omului trece prin diferite vieți, atunci care dintre ființe va fi chemată să răspundă pentru ce a făptuit și apoi pedepsită sau recompensată, după caz?
• Această lume este creată ca un test și o încercare pentru ca prin acestea sufletul să beneficieze. Potrivit reîncarnării, cei în viață au dus o viață anterioară rea, duc vieți și mai rele după moarte. Dacă acest lucru este adevărat, aceștia vor ști consecințele fostei lor vieți, iar viața privită ca pe un test își pierde semnificația. Pentru a peteci aceste afirmații, unii spun că sufletul „uită” existența sa trecută. Dacă într-adevăr așa se întâmplă, atunci care mai este rostul unei vieți anterioare?
• Dacă fiecare individ trece prin ciclul nașterii, al morții și al renașterii până când este simțită fericirea eternă, atunci promisiunile de răsplată sau de pedeapsă de la Dumnezeu, nu au sens. Atunci de ce s-ar implica El în așa ceva?
• Coranul și alte Cărți Divine afirmă că păcatele vor fi iertate, doar dacă există regret sincer în acei oameni ce au păcătuit. Scopul reîncarnării este de a redresa păcatele pentru a obține o renaștere mai bună. Deci, nu este mai logic să gândim că Dumnezeu este capabil să ierte când și pe cine dorește, decât să trecem prin acest proces nesfârșit de a acumula, la urmă, același rezultat?
• Ciclurile lungi de renaștere sunt contrare puterii de iertare, grației, compasiunii lui Dumnezeu. Dacă El dorește, face din lucruri normale, nesemnificative cele mai bune, neprețuite diamante. Binecuvântarea și bunătatea Lui sunt într-adevăr nesfîrșite.
• Mulți dintre adepții Profetului au dus vieți dezagrabile înainte de a îmbrățișa islamul. După ce s-au convertit, ei s-au îndreptat într-un timp foarte scurt și au devenit modele virtuoase pentru generațiile ce au urmat. Unii dintre ei au întrecut strămoșii și au devenit și mai pioși. Acest lucru arată că, cu voia lui Dumnezeu, oamenii se pot ridica repede și pot ajunge în timp scurt în vârf, chiar dacă în aparență erau sortiți Iadului. Iată cât de nenecesară este doctrina sufletelor ce se ridică la nivele mai înalte ale existenței.
• A crede că Dumnezeu Atotputernicul a creat un suflet individual pentru fiecare în parte înseamnă a crede în Omnipotența Lui. A crede că doar un număr limitat de suflete migrează de la un corp la altul, presupune a fi de acord cu propoziția ilogică : Omnipotentul nu este Omnipotent. Abundența lucrurilor din această lume, varietatea lor și faptul că acestea nu se aseamănă, sunt evidente. Putem acum demonstra că fiecare om din miliardele de pe acest Pământ este unic în felul său. Această unicitate individuală este prezentată în multe versete coranice. Fiind dat acest lucru, de ce nu putem presupune că Omnipotentul nu poate creea un număr infinit de suflete cărora să le pună la dispoziție un număr infinit de corpuri?
• De ce nu a putut nimeni niciodată demonstra, prin orice mijloc, memoriile, aventurile și experiențele trăite într-o viață anterioară în diferite forme sau corpuri? Unde este acea cunoaștere, experiență și cultură a celor care susțin că au trăit o viață anterioară și că au completat ciclul lor de viață? Dacă asta s-ar fi întâmplat măcar cu o singură persoană din atâtea milioane, nu ar trebui ca acum un mare număr de oameni să dea dovadă de virtuți și competențe extraordinare? Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu adevărat, nu ar fi trebuit ca până acum să fi întâlnit măcar unul dintre aceștia? Unde sunt ei?
• Când omul atinge o anumită maturitate fizică sau de vârstă, nu ar trebui să ne așteptăm ca sufletul să facă văzut tot ceea ce el a acumulat de-a lungul timpului? Nu ar trebui să existe multe genii? Au existat câteva astfel de genii în istoria umanității, dar darurile lor speciale pot fi explicate ca o combinație specială de caracteristici genetice ce au loc într-un anumit timp și loc, și care sunt atribuite lui Dumnezeu, dar și efoturilor geniului de a putea înțelege acest dar.
• Nici o aptitudine umană nu a fost găsită vreodată într-o entitate non-umană. Dar dacă reîncarnarea este adevărată, ar trebui să existe anumite descoperiri. Dacă o formă de viață mai joasă este pedeapsa pentru fapte rele făcute într-o viață anterioară, deci, și binele din acea viață trebuie luat în considerare. Cu alte cuvinte, unele lucruri din viața anterioară a individului ar trebui să existe și în viața sa următoare. În acest caz, trebuie să ne așteptăm ca granițele unor anumite forme să izbucnească deodată- de exemplu, plantele să aibă proprietăți asociate cu cele ale animalelor. De ce nu am fost niciodată martorii unor asemenea evenimente?
• Dacă un om sau un animal este consecința faptelor unui individ dintr-o viață anterioară, care dintre acestea a existat mai întâi? Omul sau animalul? Credincioșii în reîncarnare nu pot cădea de acord asupra niciunei forme, deoarece fiecare generație implică existența unei generații precedente, căci cum altfel ar putea fi considerată generația ce rezultă a fi consecința celei precedente? Dacă, așa cum spun unii, viața fizică este un rău, atunci de ce mai există aceasta? De ce există viață? Nu ni s-au oferit însă răspunsuri plauzibile.

1. Citește tratatul său Summa Theologica (Partea 1, Întrebarea 90, Art. 4).
2. Ibid, Art.3.

Tweet

Whatsapp