Qur'an-ul spune: Nu există obligarea la religie (2:256). Ce înseamnă asta?

Obligarea cuiva este contrară înțelesului și scopului religiei, care în esență este un apel al ființelor ce sunt înzestrate cu voință proprie pentru a afirma și a venera Creatorul lor. Intenția și voința sunt bazele necesare tuturor acțiunilor (incluzând venerarea formală), atitudinilor și gândurilor pentru care o persoană este considerată aptă din punct de vedere religios. Potrivit islamului, acțiunile nu sunt considerate a fi acceptate din punct de vedere al religiei sau valide decât dacă sunt făcute cu intenție. Obligarea contrazice de asemenea principiul religios-legal conform căruia acțiunile nu sunt a fi judecate doar pe baza intențiilor.[1]

Islamul nu este de acord cu obligarea musulmanilor în a-și îndeplini riturile și obligațiile, sau cu forțarea non-musulmanilor de a accepta Islamul. Aflați sub conducere islamică, non-musulmanii s-au bucurat întotdeauna de libertate deplină la religie și venerare dacă aceștia acceptau regulile islamice, iar asta însemna plata jizya (taxa pe cap de persoană) și kharaj (taxa de pământ). În schimb, statul le proteja viețile, proprietățile și drepturile religioase.[2]

Stilul de viață islamic nu poate fi impus cu forța deoarece credința în ele este esențială. Și, precum știm, credința ține de inimă și de conștiință, amândouă neputând fi forțate. În înțelesul absolut, deci, obligarea este imposibilă, căci o persoană nu poate crede decât doar din și în inimă.

Încă din timpul lui Adam, religia nu a forțat pe nimeni la necredință și nici nu a forțat pe nimeni să se abată de la calea cea bună. Totuși, puterea necredinței întotdeauna a căutat să îndepărteze credincioșii de la religia și credința lor. Nici un credincios nu a încercat să forțeze un necredincios în a deveni musulman, în timp ce necredincioșii continuă neîncetat să îndrume credincioșii către necredință.

Unii întreabă de ce unele versete Coranice descriu lupta și jihad-ul ca fiind obligatorii, pe baza că acestea par să sancționeze ideea de obligare.

Lupta și jihad-ul fizic ne-au fost comandate pentru că în acele timpuri necredincioșii luptau împotriva credincioșilor pentru a le eradica religia. Comanda de a lupta a stabilit un etos ce recunoaște dreptul la liberă religie și se aplică tuturor. Cu alte cuvinte Islamul înțelege și practică principiul conform căruia " Nu există obligarea în religie". Musulmanii au avut încrederea și siguranța de sine de a înțelege că, odată ce principiul devine parte a etosului colectiv, oamenii vor recunoaște adevărul islamului și vor face parte din acesta. Din punct de vedere istoric, asta este ceea ce s-a întâmplat pe teritoriile aflate sub dominație islamică și desigur, mult mai departe de granițele acestora.

Putem privi acest lucru și din altă perspectivă. Comanda de a porni război împotriva necredinței aparține anumitor circumstanțe. Civilizațiile cresc, ajung la maturitate, decad și mereu se va întâmpla același lucru. Toleranța și trecerea cu vederea vor fi treptat înlocuite cu persecuția, ceea ce necesită forță pentru a restabili libertatea religioasă. În anumite momente, sunt valabile cele exprimate în: "Tu ai religia ta, iar eu religia mea " (109:6).

rezentul este parte a viitorului, unul în care jihad-ul este văzut în rezoluția noastră, în perseverență, stăpânire de sine, precum și predică devotată. Astfel îi învățăm pe ceilalți. Noi nu apelăm la constrângere, deoarece nu am avea nici un beneficiu din a face acest lucru. Proasta îndrumare și coruperea celorlalți nu reprezintă nici ținta și nici concentrarea eforturilor noastre. Nu provocăm, nu jignim și nu facem o țintă din nimeni, însă încercăm să ne conservăm propria noastră ghidare în fața ghidărilor greșite, iar în viețile noastre ne străduim să stabilim religia.

Doar pentru că o anumită comandă din Coran nu este aplicabilă în prezent, nu înseamnă că este învechită. Mai degrabă, această comandă poate fi aplicată doar în anumite circumstanțe. Nu știm sigur când vor avea loc aceste circumstanțe, dar știm sigur că se va întâmpla. Între timp, principiul ce pune bazele acestui ordin rămâne relevant și aplicabil: persecuția religioasă este odioasă oricând și oriunde s-ar produce. În legea și istoria islamului, nici un non-musulman nu poate fi forțat să creadă sau să facă parte din această religie; toate persoanele sunt libere, atât din punct de vedere individual cât și comunal, să aibă propria lor religie.

Chiar și învățații vestici non-musulmani, care adesea sunt ostili față de islam, recunosc că evreii, creștinii și alți non-musulmani ce s-au aflat sub conducere islamică, s-au bucurat în general de mai multă prosperitate economică, de demnitate, prestigiu și de libertate decât dacă s-ar fi aflat sub conducere non-islamică – chiar și sub aceea a co-religioșilor săi. Astea nu s-au schimbat în mod semnificativ în lumea vestică până când a avut loc o secularizare dură, care a diminuat importanța credinței religioase, a riturilor și a solidarității. Statele netolerante au devenit mai mult indiferente decât tolerante din punct de vedere legal.

Toleranța religioasă este, într-un anumit sens, o caracteristică sociopolitică specifică islamului, una derivată direct din înțelegerea și devotamentul musulmanilor la principiul coranic: nu există obligarea la religie

În prezent, constituțiile politice vestice oferă libertate religioasă individuală,în loc să ofere libertate religioasă colectivă. Politica islamică recunoaște relevanța și importanța comunității în practicarea și continuarea credinței și a tradițiilor religioase. De aceea, în schimbul a jizya musulmanii au protejat viețile și proprietățile, precum și riturile și locurile de venerare ce aparțineau non-musulmanilor. De asemenea, aceștia au fost recunoscuți ca și comunități distincte, având propriile lor școli și instituții. Condițiile pentru o asemenea expunere a pluralismului religios, care a avut mare succes, au fost: autoritatea justă, centrală și imparțială și puterea de a nu provoca pe nimeni. Un etos colectiv de toleranță nu poate exista fără această putere. De exemplu, atât musulmanilor cât și non-musulmanilor le-au fost interzis să blasfemieze și să submineze credința sau riturile unii altora.

Asemenea discipline și sancțiuni nu includ obligarea sau constrângerea. Islamul aplică de asemenea sancțiuni pentru a menține ordinea și etosul social. O analogie ar putea clarifica acest punct de vedere. Majoritatea statelor lumii dețin forțe armate compuse din voluntari sau recruți. Amândouă categoriile de soldați sunt guvernate de aceleași reguli (și sancțiuni). Nu există recrutare în Islam, pentru că o persoană nu poate deveni parte a islamului decât dacă recită shahada[3]. Pentru ca shahada să fie validă și acceptată, ea trebuie să fie spusă voluntar și onest. După ce are loc această recitare, toate obligațiile și îndatoririle islamului se aplică egal tuturor musulmanilor.

Desigur, acest sistem și disciplina sa, nu sunt externe și nici atât de dure precum disciplina armatei. Cu toate acestea, este totuși o disciplină și încălcarea ei presupune aplicarea de sancțiuni conform gravitatea faptei. Datorită naturaleții înnăscute a disciplinelor islamice, și mai ales pentru că sunt bazate pe comenzi divine și nu umane, ele sunt deja interiorizate și primite cu plăcere în inimile noastre.

Când un sergent strigă "Atentie!" către soldații săi, aceștia răspund comenzii, care este întotdeauna și numai externă- ei se supun pentru că sunt obligați. În contrast cu acest lucru, atunci când liderul unei rugăciuni islamice strigă Allahu akbar, toți cei prezenți își dau lor însuși aceeași comandă- este atât externă cât și internă. O persoană se supune pentru că vrea să facă acest lucru și pentru că este bucuros să îl facă.

Solidaritatea și coeziunea unei congregații islamice (precum demonstrează varietatea și coeziunea mișcărilor membrilor săi), reprezintă solidaritatea indivizilor adunați prin consimțământ de a împărți același efort nobil. Fiecare își îndeplinește datoria mai târziu sau mai devreme decât apropiații săi, dar împreună cu toți cei aflați acolo. Aceasta nuu pare și nu este asemenea solidarității mecanice a soldaților îmbrăcați în uniforme, adunați în coloane.

Majoritatea încălcărilor disciplinei este rezolvată informal de obicei de către un alt musulman ce îl sfătuiește pe confratele său de a înceta în a mai face greșeli și de a reveni pe drumul cel bun. Exagerarea și chiar bârfirea păcatelor sau neajunsurilor celorlalți este o greșeală majoră în Islam. Stăpânirea de sine, iertarea, strictețea cu sine însuși sunt cele mai comandate și practicate în general de către majoritatea covârșitoare a musulmanilor.

Oricum, anumite tipuri de încălcări ale regulilor amenință etosul social ca și întreg. Dacă aceste greșeli nu sunt combătute, etosul social erodează și ordinea și stabilitatea socială sunt subminate. Atunci când eforturile neoficiale de a îndrepta lucrurile dau greș, măsurile publice, inclusiv forța trebuie aplicate. De exemplu, islamul interzice consumul de narcotice, jocurile de noroc, adulterul, păcatele trupești, frauda, furtul și alte practici dăunătoare. Acestea sunt considerate atât păcate cât și infracțiuni și pot fi supuse pedepselor. Dacă acestor infracțiuni le este permis să se dezvolte, atunci putem considera că societatea a dat greș în a-și îndeplini datoria de etos moral și legal al islamului. Trebuie luate măsuri colective pentru a preveni și a combate corupția răspândită în societate. Asemenea acțiuni includ eforturi pozitive de a educa colectivitatea în ceea ce privește virtuțile corespunzătoare, dar în același timp trebuie acceptate și măsuri negative de a impune penalități corespunzătoare celor ce cu bună voință introduc sistematic în societate vicii ce vor distruge atât disciplina cât și natura islamică.

Să luăm în considerare abjurarea. În legea islamică, abjurarea este privită cu aceeași gravitate cu care este privită trădarea de către cele mai multe state și de către forțele armate. Speranța noastră este de a preveni, prin rugăciuni, convingere, și toate celelalte mijloace legitime, ca o asemenea infracțiune să devină publică și ofensivă pentru societate. Cei care continuă să meargă pe o asemenea cale , trebuie să fie rugați să se gândească la ce au făcut și să regrete. Dacă refuză o astfel de oportunitate, pedeapsa este moartea. Nici o pedeapsă mai mică nu ar putea exprima ura unei societăți pentru un astfel de individ care nu respectă pactul cu Dumnezeu. Shahada, prin care individul devine parte a islamului, este un lucru foarte important. A da înapoi este ca și cum a insulta întreaga balanță a creației și legătura ei cu Dumnezeu Creatorul ei. Dacă abjurarea ar fi fost privită doar ca un lucru individual, conștiința personală ar fi egală cu degradarea religiei ca o jucărie, o jucărie literară- uneori o plăcere sau o comoditate, alteori o neplăcere sau o problemă, depinzând de capricii de moment.

"Nu există obligarea la religie " pentru că noi avem liberă voință și pentru că "Adevărul poate fi deosebit cu ușurință de falsitate". Adevărul are o autoritate absolută în conștiința umană, ceea ce arată existența Creatorului și Susținătorului său. Atât în viața individuală cât și în cea colectivă, autoritatea Adevărului necesită existența unei discipline flexibile dar și puternice. Disciplina și stăpânirea de sine, precum și înțelegerea și răbdarea milostive sunt răspunsurile adecvate tuturor tipurilor de păcate- dar doar până în momentul în care disciplina în sine este amenințată cu distrugerea. Ca orice altă disciplină, disciplina islamului are și poverile sale. Dar ca nici o alta, recompensele pentru cărarea acelor poveri cu devotament sincer sunt echilibrul sufletesc și fericirea atât în viața de acum cât și în cea care va urma.

Importanța venerării

Oamenii nu sunt omnipotenți, deci au nevoi-multe dintre care nu și le pot satisface. Când privim abundența lucrurilor cu viață și a celor fără viață din jurul nostru, precum și armonia și ordinea lor, nu putem să nu reflectăm la propria noastră persoană și la cât de nesemnificativi suntem. Din moment ce tot ceea ce vedem și atingem este dependent de alt lucru, este logic că în spatele acestor lucruri este ceva suprem, o Voință Transcendentă ce ghidează și controlează totul. Această Voință trebuie să fie deci scopul venerării.

Reflectând cu atenție asupra existenței, putem vedea mai atent toată ordinea lucrurilor, a evenimentelor, uniformitatea lor și supunerea unei Puteri Imense. Astfel devenim conștienți că totul are un rol în această ordine și disciplină. Treptat ne dăm seama că fiecare dintre noi reprezintă de asemenea un rol, deci existența fiecărui individ nu poate fi considerată ca un simplu accident fără rost; mai degrabă, fiecare invidid are un scop anume și o datorie de împlinit.

În termeni estetici, nu vom putea concura cu frumusețea sau cu creația. Începând cu propria noastră formă și până la frumusețea și vigurozitatea culorilor înconjurătoare, să nu mai menționăm planetele și stelele, totul ne provoacă o dorință arzătoare de a ne cunoaște Creatorul. Totul pare ca și cum ar fi fost modelat și produs altundeva și apoi pur și simplu plasat în viețile noastre pentru ca noi să ne minunăm și să ne bucurăm de el. Lumea este prezentată precum o masă bogată plină de ornamente și de mâncăruri pentru folosul nostru. Orice lucru ne face să simțim în mod inevitabil prezența Celui ce ne dăruiește toate acestea și astfel simțim o mai mare bucurie și mirare.

În termeni religioși, asemenea sentimente și concepții ce se nasc în conștiința umană, sunt un stadiu în a admite Frumoasele Nume și Atribute ale Creatorului ce se face cunoscut nouă prin Creația Sa. Orice binecuvântare, virtute și frumusețe Îl scot în evidență pe Cel ce a făcut totul posibil. Orice sistem, balanță și ordin arată existența Celui ce le-a stabilit și le susține. Îl venerăm pe Dumnezeu datorită mijloacelor prin care El se face cunoscut nouă.

Bazându-se pe acestea, Mu'tazilii și (într-o oarecare măsură) Maturizii[4] afirmă că, chiar și în absența Profeților sau a ghizilor, ar trebui să fim conștienți de existența lui Dumnezeu prin observarea Universului. Există dovezi pentru a susține această idee. Înainte de apariția islamului, mulți oameni, inclusiv Mahomed (s.a.a.w.s), s-au născut și au trăit în Mecca,cândva inima păgânismului și a idolatriei arabe. Nimeni nu le-a arătat calea spre Dumnezeu și nici nu le-a vorbit despre Unicitatea lui Dumnezeu[5]. Cu toate acestea, istoria deține afirmații ale unui nomad al acelor timpuri: "Excrementele lăsate de cămile arată existența cămilelor. Urme de pași pe nisip indică existența unui călător. Cerul cu stelele, Pământul cu munții și văile, marea cu valurile sale- nu arată existența Atotputernicului, Atotștiutorului, Înțeleptului?"

Dacă un simplu beduin a fost capabil de a înțelege că există o Putere Imensă, de ce nu ar face-o și ceilalți? Ce putem spune despre Mahomed, care într-o zi a fost desemnat a transmite Revelația Finală a lui Dumnezeu? Cu mult timp înainte ca Revelația să înceapă, el a înțeles realitatea lumii, a cuprins Adevărul în Marea Carte a Universului și a început să îl caute. Refugiindu-se în Peștera Hira, el s-a dedicat venerării. 'A'isha, folosind cuvintele Khadijei, a afirmat că Mahomed s-a dedicat numai rugăciunilor, ajungând acasă doar ocazional pentru procurarea de provizii[6]. Acest lucru ar putea indica faptul că noi oamenii putem ajunge la un anumit grad de cunoaștere și astfel să Îl venerăm pe Dumnezeu.

Zayd ibn 'Amr, unchiul lui 'Umar ibn al-Khattab, a ajuns la o concluzie asemănătoare. Deși el a murit înainte de Profeția lui Mahomed, a simțit intuitiv adevărul islamului în aer, precum și semnificația venirii lui Mohammed. "Lumina lui Dumnezeu se va face cunoscută. Presimt că se va ivi în curând. Simt deja semnele sale deasupra capetelor noastre. " Adresându-se lui Dumnezeu, el a continuat: " O, dragă Creatorule! Nu am putut să Te cunosc cu adevărat. Dacă aș fi știut, mi-aș fi plecat capul înaintea Ta și niciodată nu mi l-aș fi ridicat."[7]

În mod evident, doar o conștiință pură, neatinsă de urmele păgânismului și ale politeismului poate înțelege propria sa existență și datorie prin observarea splendorii și armoniei creației. Astfel, poate căuta, servi și face pe plac Celui care a creat și a ordonat toate lucrurile.

A-L ști pe Dumnezeu înseamnă a-L venera. El ne oferă totul nouă, iar noi suntem obligați să Îi servim Lui. Una dintre aceste binecuvântări este aceea a rugăciunii. Dumnezeu ne spune cum să ne rugăm pentru ca noi să o facem corect și în mod eficient.

Dumnezeu i-a spus Profetului cum să se roage, iar noi trebuie să îi urmăm exemplul. Sunt anumite reguli ce trebuie urmate. Înainte de a începe trebuie să ne purificăm cu abluțiunea adecvată. Abluțiunea poate fi ghusl (totală), wudu' (obișnuită) sau tayammum (în absența apei). Apoi, spunem Allahu akbar, ce înseamnă că nimic nu este mai presus de Dumnezeu. Așezarea într-o poziție respectuoasă, liniștită, cu mâinile împreunate pe piept, indică dăruirea noastră absolută. Concentrarea deplină, bazată pe nivelul nostru de dezvoltare spirituală, ne ajută să simțim ascensiunea Profetului în spiritul nostru.

Din punct de vedere fizic ne aplecăm pentru a ne reînnoi dăruirea și pentru a ne exprima umilința. Prin acest procedeu experimentăm un alt stagiu în servitutea noastră și astfel atingem pământul cu venerație și umilință. Ne ridicăm capetele, spunem câteva cuvinte și apoi îl coborâm pentru a doua prosternare. Apoi, simțim înțelesul hadis-ului din Sahih-ul lui Muslim: " Slujitorul nu este niciodată mai aproape de Dumnezeu decât atunci când Îl venerează atingând pământul. Imploră mai mult atunci când fața îi este aplecată. "; Cine te vede atunci când te rogi și mișcările tale printre cele ale căror se prosternează(26:218-19)

Cea mai bună cale de venerare este cea învățată prin mesaje și ghidare Divină, căci ea se produce din dragoste, uimire și supunere lui Dumnezeu, credința în El și a fi conștienți de Existența Lui Divină. Urmând metoda prescrisă de Dumnezeu și de Profetul Său, venerează-L mai departe, și ajută umanitatea astfel.

Oamenii au o nevoie constantă de ajutor, ghidare și sfătuire. Imaginează-ți că un om de afaceri te sfătuiește cum să îți conduci afacerile. Ai refuza un astfel de sfat? Dacă ne rugăm conform metodei dezvăluite nouă, evităm capcanele și obținem avantaje și binecuvântare ce depășesc imaginația noastră. Poate că prin a spune Allahu akbar căpătăm Milostivenia Divină și acest lucru ne inspiră sufletele în a porni într-o călătorie precum cea a ascensiunii Profetului la ceruri. Poate recitarea capitolului de început din Coran ne deschide porțile celui mai mare mister. Cu fiecare cuvânt, mișcare și gest am putea deschide uși închise și lacăte ascunse ce ne dezvăluie fericirea eternă.

Rugăciunea ne duce pe căile cele bune și ne deschide toate ușile. Dumnezeu ne aude implorarea și recitarea, iar îngerii se adună în jurul nostru când prosternăm cu onestitate. Nimeni nu poate afirma că asemenea lucruri nu se întâmplă- căci, spusele Profetului atestă că acestea au loc. De aceea metoda cea mai acceptată de venerare este aceea prescrisă de Dumnezeu.

Atunci când cumpărăm un lucru, realizăm noi modul în care il putem folosi sau folosim instrucțiunile de utilizare primite de la producător? Deoarece Creatorul nostru este Cel care știe ce ne poate aduce prosperitatea în această lume dar și în Lumea de Apoi, ar trebui să urmăm ceea ce El ne-a dezvăluit și cum Profetul le-a aplicat în viața sa de zi cu zi. Noi suntem cei ce ar trebui să Îl venerăm pe Dumnezeu; Dumnezeu nu este Cel ce necesită a fi venerat- El nu are nevoi.

[1] Bukhari, Bad'u al-Wahy, 1; Muslim, Imara, 155; Abu Dawud, Talaq, 11.
[2] În mod tradițional, jizya nu a fost aplicată și non-musulmanilor care participau cu musulmanii în lupte militare.
[3] Credința musulmană: "Nu există dumnezeu înafară de Dumnezeu, iar Mohamed este Mesagerul Lui." După recitarea acestei fraze, orice persoană este considerată a face parce din Islam și din comunitatea islamică.
[4] Două școli de gândire ce au apărut în primii ani ai Islamului. Mutazilii au folosit tehnica argumentării logice grecești pentru a contraataca teologia musulmanilor. Maturizii au folosit aceleași metode.
[5] Nu existau creștini sau evrei în Mecca. Mecanii care respingeau idolatria erau cunoscuți sub numele de Hanifi, cei care observau natura și își dădeau seama singuri că trebuie să existe un Creator al acesteia. Ei nu știau nimic despre Dumnezeu, evrei, creștini sau Scripturile creștine. Mecanii păgâni, conduși de tribul Quraysh, nu erau interesați de credințele celorlalți oameni, și deci nu căutau cunoaștere religioasă. Principalele lor interese erau comerțul, lupta cu alte triburi și fapte considerate benefice pentru propriile lor interese. Deoarece erau deja stăpânii Arabiei, Quraysh nu erau interesați de nimeni.
[6] Bukhari, Sahih, "Bad'u al-Wahy," 3.
[7] Ibn Sa'd, Tabaqat, 1:161-62; Ibn Hajar, Al-Isaba.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.